Am fost la Sighișoara – Paul își dorește să ajungă cavaler, așa că deja știm programul de vară al cavalerilor.
Târgul – deși am reușit să văd cu okiul meu de soacră și prostii pe tarabe – în general a fost plăcut și mi-aș fi dorit mai mulți bani de cheltuială. Pentru o iie pentru Ana și una pentru mine, pentru două sau chiar patru halbe pentru Cristi și pentru multe jucării pentru Paul… O lădiță de zestre pentru Ana – așa bine ar merge în camera lor..
Mi-au lipsit – iupii…. – manelele. Am fost încântată de teatrul de stradă – două fete mi-au rămas în minte, subțirele, tinere, cu foc în ochi și voci atât de puternice, mă întreba de unde poate ieși atâta forță – așa mi-aș fi dorit să fiu și eu la 20 de ani, în stradă, recitând Minulescu, sau improvizând replici din piese de teatru.
Plin de cavaleri cu priviri misterioase – unii încruntați și bărboși, alții cu plete lungi și obraz – încă – fin. Cu săbii, lănci și drapele. Au fost și prințese diafane cu rochii lungi. Am văzut și un călungăr îngândurat, slab și întunecat, purtând cine știe ce poveri pe umeri.
Am mâncat turtă dulce, am ascultat menestreli și am aplaudat dansurile medievale. Străduțele întortocheate ne ofereau surprize la tot pasul.
Copii au stat ca îngerașii la pictat pe față și mi-a crescut ego-ul ăsta păcătos de fiecare dată când trecătorii întorceau ochii cu plăcere după Piratul meu și Pisicuța mea roz.
Da.. ar fi fost tare frumos sa putem vedea și focurile de artificii, și spectacolele de seară, anul viitor copii vor fi poate mai pregătiți pentru atâta nebunie.
Ileana
PS știu-știu, revin cu poze… da’ încă nu am, ai răbdare..
Cândva, cumva, am început șopinguiala online. Am început cu La Redoute, înainte de z, niște balerini și o cămașă de alăptat pe care-o folosesc și-acum. Deși nu mai alăptez. Copii. Îmi place în continuare gama Cocoon însă de când cu site-ul românesc nu m-a mai încântat. Însă mai arunc priviri.
Apoi am continuat cu Bazarul umanitar. Care-și schimbă și el fața. De-aici am luat multe, multe și mărunte, la prețuri incredibile de 5-7-10 Ron.
Am descoperit și Tara Fashion, și dacă tot a venit cu tone de reduceri am comandat și eu sfioasă. O fustă de blugi ce-mi vine țais, și-o rochie pe care-am făcut-o cu drag, cadou nașei lui z.
Pentru că z e prioritatea la îmbrăcat acu, că iese din ele una-două, am mai găsit câteva mici bazaruri cu hăinuțe și noi, și second. Mi-a plăcut cel mai tare ăsta , am găsit niște balerini superbi la preț incredibil și-am primit și bonus la pachet. Mai sunt însă și altele, pentru mămicile interesate, înșir toate linkurile: superbebe.hainute , hainute.alicush , bazar4baby .
Am mai comandat pentru mine niște maiouri drăguțe de aici , ambele la 7 Ron.
Și mai fac un copy/paste la alte linkuri primite de la o mami drăguță. Nu vă speriați, sunt tone, n-am apucat să intru nici pe o zecime din ele.
„În lumea plină de urmăriEu sunt un om pe niște scări.”
Sfârșit de săptămână plin. În ultimul timp simt mult. Acum a fost o nebunie de simțuri, una din surori s-a măritit, emoții, flori în păr, lacrimi de mamă, empatie de frate, oameni veseli, „cunună de sori”, z dansând, și pe seară fuguța la concert Pasărea Colibri sau ce-a mai rămas din ea. O zi superbă!
Toate au fost Acolo. În apropiere și în orașul meu dușman. M-a primit cu brațele deschise când să fi avut vreo 14 ani și-am fost buni prieteni încă vreo 13. Apoi, l-am trădat. Am întâlnit un alt oraș și l-am părăsit. Mi-a întors spatele, m-a pedepsit și mi-a strâns stomacul ori de câte ori l-am mai vizitat, făcându-mă să-mi doresc să zbor pe deasupra lui ca să pot trece dincolo, la munte.
Sâmbătă seara am fost doar eu cu el. Pe versuri de cântec. M-am legănat, am dansat ușor, mi-am deschis inima, i-am zis că-l iubesc deși am plecat și i-am mulțumit că a fost cu mine atâta timp, m-a crescut și mi-a însoțit adolescența și primii ani de adult mândru. Și mi-a răspuns. M-a luat în brațe, am cântat și dansat împreună. Am plecat cu inima plină. Mi-a făcut loc să mă pot strecura cu mașina prin îmbulzeală, am lăsat jos geamurile, am inchis radioul și-am privit stelele. Acolo cerul e fantastic. Când îți deschizi inima la 1 noaptea.
Am încercat să găsesc un titlu – nu-mi vine în minte decât cuvântul fum. Moartea Mădălinei Manole m-a impresionat. Și de 2 zile caut în mine de ce m-a impresionat. Cred că depresia ei e cea care m-a sensibilizat.
Am trecut și eu ca alții prin diverse faze – waw, oare chiar s-a sinucis? Cine, fata asta frumoasă și vestită? Apoi am aflat cât de mult s-a chinuit să aibă copilul – cum a putut să-l părăsească? Asta sper să nu știu vreodata.
Am zis că a fost foarte egoistă și superficială – că faptul că nu mai era faimoasă a distrus-o – și iar am tras concluzia că a fost egoistă, pentru ea durere nu mai este, în timp ce familia ei e devastată.
Și acum parca s-au așezat în minte/suflet și încep să înțeleg cu adevărat că ea a fost bolnavă. A fost probabil mereu instabilă emoțional, dar nu spun asta în sens negativ, spun că a fost instabilă datorită sensibilității ei deosebite – fragilitatea asta o vedea oricine, nu sunt fanul ei dar vocea ei mă înfioară, iar privirea ei trecea dincolo de sticla tv-ului.
Încercările pe care le-a avut în viață au frânt-o ca pe o trestie – cum citeam adineauri în presă. Nu contează comparația cu încercările altora – era crucea ei.
Mă doare sufletul pentru ea. Pentru familia ei nici nu am cuvinte, refuz să-mi închipui. Dar cred cu tărie că ea a considerat ca tuturor le va fi mai bine fără ea – pentru că – asta e concluzia mea – ea nu a reușit să se iubească.
Îmi spunea mie un om special (care a plecat la Dumnezeu) că trebuie să învăț să mă iubesc așa cum sunt, altfel nimic nu-mi va descâlci lumea năucă din jurul meu. Și mama era impresionată cum mă schimbau discuțiile cu acest om – el mi-a dat imboldul să mă iubesc, să mă accept așa cum sunt, nu să-mi doresc să fiu alta.
Culmea e că oglinda în care vedeam motivele pentru care să mă iubesc a existat mereu – familia mea, apropiații mei și valorile lor – dar a fost nevoie de cineva din afară să mă întoarcă spre ea. Când eram o adolescentă bâtuită de gânduri macabre, întotdeauna se sfârșeau când încercam să văd ce ar fi în urma mea dacă aș pleca brutal cum a plecat Mădălina.
Însă pentru mine iubirea părinților meu, fratele meu, mai târziu soțul, copii, au fost motivele constante pentru care m-am luptat cu depresiile (am avut și eu vreo 4-5, cine le știe numărul.. ).
Cred că Mădălinei i-a lipsit, în lumea ei, cineva care să o învețe să se iubească pe ea. Faptul că a fost iubita de alții nu a ajuns.
Să o ierte Dumnezeu, să o odihnească în pace, iar familiei să-i dea putere în fiecare zi. Pentru că le va fi atât de greu.
În shaorme să ne batem! (zău de știu cum se scrie corect, dar nici că-mi pasă…)
Ileana dragă, de când ai postat shaorma ta de vară am salivat abundent ori de câte ori deschideam topicul. Și decât să risc să bulesc și calcu ăsta, mai bine-am pus și eu de una. Adică mai multe. Tu folosești lipii mari sau mici? Eu am luat mici dar cam dădeau pe dinafară cu toată truda de-a nu pune mult pe ele. Însă trebuiau puse de toate,
și sosul de smântână cu usturoi, și cheiciapul,
și cartofii prăjiți, și cărnița de pui perpelită în wok, și verzăciunile, multe și mărunte.
Și cam atât că deja era pentru ea mai mult decât putea duce.Și deși arătau ca niște pești cu limba scoasă (peștii au limbă?), „au fost de vis” a conchis soața.
Dacă până și Carmen a ales să renunțe la prânzul pregătit de mama și foarte office a savurat-o pe o bancă în parc…
Na, poze cu Carmen nu mai am, puneți-vă pe gânduri și imaginați-vă o office lady, pe-o bancă ponosită într-un parc, savurând o shaorma. Dezmăț, ha?
D.
Later edit, să nu fiu nesi, am aruncat ieri și-o privire pe rețeta de shaormă a lui Teo, de-acolo ideea cu invelitul în folie să nu dea pe dinafară, nu sunt eu chiar așa versată.
4 ouă
300 gr zahăr
4 linguri de lapte rece
3-4 linguri cacao proăspat cernută
1 zahăr vanilat
250-300 gr unt (min 80% grăsime)
Se freacă ouăle cu zahărul, se adaugă laptele și se fierbe în bain-marine (pe aburi) până are aspectul unei smântâni – se amestecă în continuu cu un tel în formă de pară. (dureaza cam 30 de min). Atenție, să nu iasă aburii pe marginea vasului cu apă pentru ca nu fierbe bine crema și dureaza mai mult.
Se ia de pe foc și se adaugă imediat zahărul vanilat si cacaoua – se amestecă să se incorporeze bine.
Se răcește într-un vas cu apă rece, amestecând în continuare cu telul.
Se bate cu mixerul untul să se înmoaie – să fie uniform – apoi se adaugă pe rând din compoziția cu cacao.
PS se ling degetele, recipientele folosite, lingurile si cuțitele – nu mai necesită spălare…. foarte friendly cu mediul
Blat:
4 ouă
300 gr zahăr (o cană plină de zahăr, rasă)
10 linguri de apă
100 gr nuci măcinate (o jumătate de cană de sâmburi de nucă întregi)
200 gr făină (o cană cu vârf de făină, necernută; după măsurare se cerne)
praf de copt (în făină)
Se freacă gălbenușurile cu zahărul (cu mixerul), apoi se adaugă pe rând apa, nucile, făina și albușele bătute spumă.
Se coace – cuptorul se încinge bine de tot (400 gr), se pune blatul și se reduce focul la mic (180 gr).
Se taie blatul în 2 sau 3 – depinde cât de înalt este, dacă formă în care s-a copt e cu diametru aprox 24, ies 3 foi, dacă e mai largă ies două.
Se însiropează foarte bine cu sirop făcut din aprox 500 ml de apă cu 4 linguri de zahăr și esență de rom (se poate face sirop cu mai puțină apă și câteva linguri de cafea și rom, pentru adulți desigur )
Se umple cu cremă, se lasă cremă și pentru îmbrăcat tortul, apoi se presară cu nucă măcinată.
Poftă bună!
Tips: blatul e mai bun dacă se face cu o zi sau doua înainte Tortul e mai gustos dacă stă la rece câteva ore – atenție să fie ff bine învelit în folie, să nu ia gust de la mâncarea din frigider. Iarna poate sta pe balcon dacă nu îngheață.
„Dac-aș fi știut că asta înseamnă măritiș, n-aș mai fi făcut-o!”, a finalizat povestea o mămică ieri. Poveste de neiubit de soț, de ne-simțit never-ever fluturi în stomac, pentru nici un bărbat – e ceva mai trist decât asta? – , de ne-avut curaj de a (se) căuta. Dar pe deplin convinsă că cele două mândreți de copile nu sunt o întâmplare și că asta ar repeta-o și-n vitro.
Recunoașteți placa? Eu mi-o asum, am căzut și eu pradă, autovictimizându-mă. Nu obligatoriu legat de măritiș, cât de alte responsabilități neasumate, în încercarea de-a găsi vinovatul, care bineînțeles, n-aveam cum să fiu eu. Mulțam dragelor de prietene care m-au scos pe rând și m-au zgâlțânat bine să-mi revin și să văd că totul e acum, că eu sunt pe drumul de-a mă învăța să mă iubesc și să mă iert.
Aseară, la lumina palidă, îmi studiam picioarele. „Ce picioare frumoase!” m-am auzit gândind… În altă zi am început să scriu un tribut sânilor mei… Dar asta e altă poveste…
Să continui cu cea despre asumări. Ai mei au divorțat când aveam 6 ani. Poate de-aici vine și placa mea cu „vai, mie…”, pe care deși am trântit-o de pereți și-am făcut-o țăndări, mai găsesc bucățele uneori, le studiez și mă oglindesc în ele, le fac fărâme iar și iar… I-am acuzat mult timp, nu i-am iertat și mai mult. Acceptarea faptului că n-aveau ce căuta împreună vreodată, nu știu când a venit. Dar a venit. Și-i iubesc și mai tare, pe fiecare în parte. E drumul care m-a făcut să fiu ceea ce sunt azi. Și n-aș vrea să fiu altfel.
Într-o lume utopică n-aș recunoaște divorțul și/sau căldura altor cuiburi. Însă trăim lumea de acum. Care e exact cum este.
O prietenă caldă mi-a făcut azi cunoștință cu Caro Emerald. O nebună de femeie care cântă nebunește. `I know you dont` love me…`
Cea mai bună terapie -pt nervii mei “lăsați” de tot, pentru cuplul nostru chinuit de nopți de nesomn și prea multe zile lungi de muncă: am mers ieri la Răstolița, la un festival de tradiții și folclor.
Mi-a plăcut că i-am surprins frumusețea înainte de înghesuiala și panarama obișnuite la astfel de târguri. Am prins chiar și bulz cald, câteva sărmăluțe (că tare mai erau mici, gustoase da’ mici de tot) la “doar” 15 lei.
M-au fermecat căsuțele de lemn, mici și cochet aranjate, cu războaie de țesut, vârtelnințe (eu am folosit în copilărie la depănatul sculurilor de lână din care bunica mea făcea călțuni, adică șosete groase de iarnă) diverse recipiente din lemn, păturile țesute, pernele cusute de mână, paturile aranjate înalt, cu cearceaf scrobit și dantelat. Mi-au readus în nări aerul din căsuțele bunicilor de altă dată, din Poiana (aveam o armată de bunici acolo, toate bătrânele satului erau bunicile noastre..)
Am fugit din târg destul de devreme, pe când era năpădit “turiștii” de iarmaroc; am fugit de îmbulzeală și de manele, de precupețele fără rușine care împingeau jucării chicioase în mâinile copiilor (pe una am împins-o pentru că pur și simplu forța un balon în mâna lui Paul).
Am luat-o spre parcul Căliman. Am urcat drumul pietruit, nici țipenie de om. Și după puțin timp am primit premiul: am zărit mutrițele roșii și zglobii ale frăguțelor.
Parfumul lor mă zăpăcește, le-aș mirosii ore în șir, sunt frumoase și delicate, am cules aproape două ore, fericită de fiecare fruct prins cu atenție să nu-l zdrobesc. Copii au fost încântați – iar eu am simțit zâmbetul tatălui meu, așa cum îl lumina când ne ducea la munte și mânca puține în timp ce ne sorbea pe noi din ochi mâncând cu două mâini deodată. M-a umplut sentimentul că pot fi ca tata – senină și relaxată – și am savurat mirosul de rășină care-i place mamei mele.. plus un strop din dulceața fragilor.
Am înțeles în sfârșit de ce ne duceau mereu “pe coclauri” și de ce erau atât de fericiți – părinții mei. E terapie de cuplu: eu cu fragii, soțul meu cu camera foto, liniștea (copii au adormit la un moment dat în mașina), muntele și păsările pădurii; apoi, discretă, ploaia mărunțică ne-a alungat spre casă – altfel, nu știu cum ne-am fi desprins.
Și mă mir din nou. Cum am ajuns să număr deja 40 de ani? Am aceeași “rebeliune” (știu-știu, îi zice revoltă, da’ parcă așa cum zic eu e mai adevarat..) în minte/suflet pe care o aveam la 10-12 ani, când fugeam despletită în furtună – știind ca voi fi certată. Am aceeași voiciune și fericire să sar pe bușteni, să mă cațăr printre copaci, să mă afund în pădure. Sunt aceeași de 30 de ani – așa de mult??
E destul să intru în pădure, să-mi miroasă bradul și rășina, și sunt din nou puștoaica băiețoasă, curioasă, care visa la Cireșari și căuta aventura în fiecare vară la bunici, în marginimea Sibiului.
Să-ți spun drept… mă bucur că mi-am revăzut frânturi ale copilăriei – dar și mai mult mă bucur că pot fi același copil. Nu vreau să mă schimb, nu vreau să cresc mare. Și gata.
Ieri am lăsat să iasă la iveală animalul din mine. L-am chemat de fapt. M-am culcat doar dimineața la 6, z s-a trezit la 7. Mă încolțea deja emoția prezentării. Știam că o să fiu praf și mi-am zis că trebuie să fac ceva. Am chemat-o. Am invitat-o. „Haide, scoate-ți colții, să te văd în toată splendoarea. Arată-mi de ce mi-e teamă de fapt.” Stomacul mă durea deja. Z simțea și ea. În ultimele zile a fost cea mai demanding de pe lume, m-a simțit la maxim. Am strigat la ea, i-am zis lui I. s-o ducă afară să pot să calc ceva, să mai repet, să scot la imprimantă, să-mi fac ordine în gânduri.
Vorbesc foarte greu în public. Știu că nimeni nu știe mai bine decât mine ce-am de spus. Știam că nu avea să fie mai greu decât susținerea de la licență. Știam comisia, oameni faini și lejeri. Știam conținutul, aveam prezentarea muncită o noapte întreagă. Ce nu știam atunci? Să fiu Aici și Acum.
Am făcut micul dejun. „Fii aici și acum!” Ardeiul verde, gras, roșia, castravetele,le-am studiat pe îndelete. Ouăle, am simțit cum se sfarmă coaja, am inspirat mirosul verzăciunilor uscate din pungă, timpul se dilată grozav când ești Aici și Acum.
Z a adormit de amiază. M-am întins și eu amintindu-mi de ideea dintr-o chestie de alea ce tot vin pe mail – utilă de data asta – înainte de o întâlnire importantă, trage un pui de somn – m-am trezit iar încolțită. „Ok, i-am spus, te accept acum, dar pleci atunci. O să dispari, o să te vaporizezi, pentru că n-o să mai fie loc de tine.”
Îi spun șoferului să mă ducă la Universitate, mă întreabă dacă nu s-au terminat încă examenele. Îi zic că unele nu. „V-ați pregătit?” Da.
Alerg pe scări până la 4 după un prelungitor, în biroul unei secretare, „fii aici și acum!”, număr treptele, 4…6…48…192. Am un fix cu număratul. Cică ar fi o trăsătură autistă. Număr orice. Frunzele de pe o creangă. Modelul de pe o cuvertură de perete, lipideul, țesut de bunica, când am 9 ani și mă pune la somn. Știu exact câte rânduri sunt roșii, câte negre, câte verzi…
Începe. Sunt a 7-a. Colegele par relaxate. Sunt aici și acum. Ascult despre Frida, Virginia Woolf, văd picturi cu Venus, Zeus, Picasso, se vorbește despre hărțuire sexuală, de toate despre gen. Urmez eu, le spun, le spun, mă întrerup, facem glume – mă văd din exterior, chiar sunt în stare acum să glumesc?! „Ce credeți despre acea parte din minte pe care n-o folosim?” „Poate nu suntem pregătiți încă s-o folosim. (Natura știe mai bine)” „Dar despre vocile interioare?” „Sunt o parte a transpersonalului cotidian, sunt în noi, dar am uitat să le ascultăm.” „Dar intuiția masculină, știți că are un nume?” … (Chiar există?) „Da, există, gândiți-vă la polițiști. Se cheamă fler.” Hohote.
Eliberare. Nu e cea pe care credeam c-o s-o simt, dar e ceva din ea. Lumea e altfel, ciudat. Ieri nu mai suportam nici lucrurile nespuse și știute doar de mine, vroiam să le strig, azi s-au așezat toate, din nou.
Am fost la Sighișoara – Paul își dorește să ajungă cavaler, așa că deja știm programul de vară al cavalerilor.
