Bomba

Ni s-a spus, când fericiţi, nevoie mare, ne preumblam în vizite lungi şi dese, cu burta la purtător, Un copil, într-un cuplu, vine ca o bombă. Dacă legăturile nu sunt solide, se dezintegrează. Cum să-i credem? Noi suntem invincibili, ne iubim până la Dumnezeu şi înapoi, trecem peste toţi şi toate.

Şi-a venit Bomba. (Aşa-i că sună ciudat dacă-l repetaţi des?) Plină de Iubire şi Împlinire. Ne-a trezit din letargie şi ne-a reînvăţat sensul. Pe care-l avem toţi în noi, dar era nevoie de Ea. Şi-am mai simţit apoi oboseală, nopţi nedormite, reorganizare a tot ce era, în ceea ce este, până în cele mai mici detalii, lipsă de răbdare, intoleranţă, şi apariţia altor fiare mai mult sau mai puţin îmblânzite, ce-şi cereau drepturile.

Nu ştiu dacă ne-am obişnuit sau doar ne lăsăm târâţi de nebunia zilelor pline de de toate noi şi magice, însă ştiu că atunci când ceva stă să explodeze, mă transform rapid – a se citi, după un îndelung rumegat, uneori de câteva zile, în care obligatoriu trebuie să-mi amintesc de primele noastre clipe, ore, luni, împreună – în cel mai priceput dezamorsator şi tai cablul roşu. Sau trebuia tăiat cel albastru? Sau poate cel alb…

D.