Recompensa și pedeapsa – în aceeași oală

O prietenă mi-a dat mai deunăzi două linkuri care m-au dus pe o pagină foaaaaarte interesantă. Decât să dau copy/paste pe mess, mai bine vi le dau aici și aici .
Sunt foarte de acord și recunosc că am căzut în aceeași plasă, de două ori, ca părinte și ca dascăl.
Enjoy!
D.
Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • Blogplay

18 comments to Recompensa și pedeapsa – în aceeași oală

  • multumesc. as scrie “multumesc” cu majuscule. conteaza ca sunt dispusa sa citesc despre subiect : ) pt ca aplic metoda cu succes, constant, si ma intreb de fiecare data DACA ar exista si alta varianta, ca eu numai pe asta o cunosc. si daca pe mine s-a aplicat cureaua, eu aplic variantele mai blande – dar, inteleg din articol, la fel de nocive: “ceva ce-ti place ; )” si “fara patrula dino azi!”.

    apoi, voi mai fi dispusa sa citesc despre solutii. astept cu nerabdare SOLUTIILE alternative. pentru mine este complicat, poate sunt eu cea dificila. cand un copil (al meu) face ceva nepotrivit celuilalt copil (tot al meu) – pedeapsa sau recompensa functioneaza.

    poate imi veti spune ca cel care a facut nepotrivit nu a avut atentia necesara si asa isi cere drepturile. tot ce-i posibil. poate e nefericit. tot ce-i posibil. nu stiu daca exista copii non-stop fericiti. sper ca exista desi mi se pare utopic. din pacate nu ma pot clona, deci NU sunt in masura sa fiu himera de mama din povesti, disponibila 100% sa-mi fac copiii fericiti – nu voi fi niciodata asa – oricat de crud si rece ar suna, am si alte responsabilitati. si nu le insir pt ca, obiectiv privind, acestea sunt mamele din ziua de azi – mame, sotii, fiice, lucratoare pe plantatie, suntem de toate, asta este adevarul. cum sa fii atunci 100% disponibila pt copiii tai?

    sau… poate nu disponibilitatea este problema nr.1. poate lipsa de toleranta, de empatie/agresivitatea/problema/”the issue” (oricare ar fi ea la un moment dat) vine din mediul educational, sa zicem, din puterea exemplului negativ (deseori un coleg mai infigaret in sensul rau al cuvantului este popular, atrage interesul altora si sa zicem al meu vrea sa fie si el “ca x, deoarece cu x se joaca si y si z”). care e solutia? educatie… unde? acasa?! pe banii cui sa stau acasa sa-mi cresc copiii liberi, integri, in explorare continua, empatici, increzatori in sine? aaa, daca ar castiga sotul meu vreo 2000 euro zic si eu ca stau acasa si fac pt copiii mei TOTUL. asa, sunt multumita daca am sanatate sa fac CEEA CE POT. la nivel teoretic stiu ca se poate mai bine, mai greu insa cu identificarea solutiilor practice.

    si in acest context ma opresc cu pledoaria : )) (da’ stiu ca m-am pornit!) si concluzionez asa: as dori sa incerc o alta metoda decat recompensa si privarea de desene sau time-out-ul, daca o gasiti. cum spuneam, sunt dispusa sa citesc…

    ps: de acum incolo imi notez situatiile pe care nu le-am stiut gestiona altfel si va rog sa-mi dati idei

  • revin. citez din articolul de la link-ul 2. zice asa:
    “Totuși, indiferent ce facem, una dintre concluziile cel mai atent cercetate ale psihologiei sociale este cea conform căreia cu cât răsplătești pe cineva pentru ce face, cu atât va scădea interesul persoanei respective cu privire la activitatea pentru care a fost răsplătită.”
    este o concluzie a psihologiei sociale, deci se aplica si la adulti, corect? adica motivarea mea sa lucrez cu drag si spor este intrinseca, nu are nimic de a face cu “ce primesc in schimb”?! rasplatirea muncii mele este cu atat mai nociva cu cat creste cantitativ? pai avem de schimbat atunci capitolul “motivare” din toate manualele de management : (

    hmmm, probabil imi scapa mie ceva : (

    mai departe, citez…
    “Acum, știu că mulți adulți sunt dependenți de laudă: în mod trist, ei nu se pot gândi la valoarea propriilor activități, acțiuni și produse și sunt dependenți total de altcineva, care să le spună că au făcut o treabă bună. Acesta este rezultatul logic al faptului că am fost marinați în laude ani de zile. Dar poate există o modalitate mai respectuoasă și mai reconfortantă de a-ți împărtăși părerea decât cea care ia forma unei recompense verbale.”
    da, probabil ca eu am fost “marinata” la greu in laude, desi nu-mi amintesc decat severitatea din copilarie. si totusi, care e modalitatea “mai respectuoasa si mai reconfortanta” care sa-mi inlocuiasta dependenta de lauda?

  • Pentru mine articolele reprezintă ceea ce cred pus în cuvinte frumoase – și foarte concis.
    Însă chiar dacă cred în asta – că trebuie să fie util și interesant ca să merite efortul – sunt conștientă că asta ține fff mult de felul meu de a fi. Eu am fost mereu curioasă – așa, ca un cățel cu coada în vânt – și nu m-au amăgit laudele (nici acum, la 40 de ani, nu știu să primesc complimente sau laude) și pentru mine școala și munca sunt doar mijloace nu scopuri.
    Dar asta sunt eu – fiecare dintre noi suntem altfel.
    Carmen, eu am să aplic constant și, pe cât posibil, rar pedepse și recompense (fff rar materiale dar și de acelea) pentru că trăim într-o lume care funționează cu bani – recompensa supremă. Nu poți crește copii care să nu știe cum să reacționeze la lumea reală – asta le-ar face ff rău.
    Însă baza e să-i implic în ceea ce le e util să știe, să facă.

    Mă apucă iar revolta – ultima oară la cămin Paul a fost pedepsit pentru că a strigat, cică atât de tare încât a fost obligatoriu să fie pedepsit.
    Nu avem cum să schimbăm prea multe în jurul nostru – putem încerca să ne ajutăm copii să fie ei înșiși – asta înseamnă în primul rând să nu ne cramponăm de note, și ăsta e primul lucru la care clachează părinții.
    Da, prea multe note de 10 te tâmpesc – mie nu mi-a mai păsat de notele de zece la un moment dat. Și când încerc să explic asta la alți părinți mi se răspunde – INVARIABIL! – “bine, dar tu ai fost un copil cuminte”. Aberant, nu? Cum adică am fost un copil cuminte? Am fost copil și gata – am avut parte de părinți care nu m-au împins “pe față” în altă direcție decât încotro am vrut eu să merg. Dar îmi plăcea uneori să fiu lăudată, alteori aș fi vrut una peste cap – desigur că e foarte bine că n-am primit :D
    Huh, prea m-am lungit..

  • Ileana, nu trebuie sa ne chinuim noi prea mult sa-i crestem in real world… din pacate, se incepe la gradi cu stelute si cerculete, calificative mai departe, note…. deci suntem de mici dependenti.
    Poate pentru noi pare ciudat sa schimbam capitolul `motivare` dar, poate, ii invatam pe ei cum sa perceapa altfel. Sa nu-i mai conditionam, pacalim, recompensam. Sa fie totul inspre fericirea si implinirea lor insisi, nu a doamnei educatoare, a mamei, a bunicii… Na, a bunicii nu mai, ca cu ei chiar nu mai putem. :D Sau sa vb doar pentru mine?
    Nush cat m-am facut inteleasa – scriu de la curs, tocmai a reintrat profa…

  • Grupa unde e Paul se pretinde a fi “step-by-step”.
    Ar tb să nu fie steluțe, totuși mămicile s-au plâns că le vin fetițele – deoarece numai fetițele sunt cuminți :D – plânse că nu primesc steluțe/buline. Așa că deja primesc. Al meu încă n-a primit – fiind băiat și pentru că deja s-a plâns una dintre educatoare că nu e deloc atent, bănuiesc că va primi bulină neagră prima..
    Asta e lumea reală.

  • Carmen, ma gandeam azi-noapte la ce spuneai – ca sa vezi ce treaba am eu noaptea. Cum spui, avem nevoie de bani… asta e lumea construita in care traim. Insa dincolo de bani, ar trebui ca locul unde ne petrecem mai mult timp decat cu familia – sad, sad, sad – sa ne faca si placere.
    Si mi-am adus aminte de primul meu an de invatamant. Bineinteles, numai naivei din mine i se putea intampla. :) Am inceput munca la clasa. A trecut o luna, doua, fiind atunci incadrata, n-am luat bani ca toti ceilalti, din prima. Si mi se parea ciudat sa primesc salariu. Predam, ma jucam cu copiii, era ceva ce-mi placea, ma trezeam cu chef de mers iar la scoala, ma pregateam in fiecare zi pentru lectii, sa fac cat mai interesant, cat mai atractiv, sa invatam jucandu-ne, sa cantam, sa dansam.
    Intr-o zi am fost chemata sa iau banii. Ce sentiment ciudat… Bani pentru ceva ce-mi facea placere. Ma si plateau ca eu ma simteam bine cu ce faceam. Uitasem complet ca sunt si platita. Bine, locuiam la parinti, n-aveam griji… probabil daca n-ar fi fost asa, ii priveam altfel. Insa n-o sa uit niciodata senzatia.

  • Ar fi frumos sa-mi amintesc si eu vreun moment in care am muncit din pura placere. Nu am din pacate un astfel de moment. Nu inseamna ca nu imi place ceea ce fac. Trecand peste faptul ca am nevoie de bani pt a asigura (partial cel putin) ziua de maine copiilor mei, pe mine ma motiveaza rezultatele muncii mele. Dar daca cineva s-ar sterge undeva cu ele atunci motivarea mi-e terfelita, munca mi-e dubapreciata si, oricat de mult mi-ar place activitatea in sine, n-as mai avea aceeasi motivare. Si atunci? Pentru ce as mai munci? Ar fi corect sa astept banii atat de necesari, fara sa-i merit?? Job-ul meu e foarte “result oriented” dar finalitatea nu e la mine. Depind si de ceilalti din echipa. De unde, revin, nevoia personala de a fi-mi apreciat efortul pe care il depun. Poate este ego-ul meu cel care are nevoie de asta. Daca as fi pe un alt drum al vietii, unde sa nu conteze DELOC cei din jur, poate ego-ul asta n-ar fi atat de important. Dar asta e calea de care am parte in aceasta viata. Si trebuie s-o experimentez in asa fel incat sa ma simt bine cu mine si cu ceea ce fac.
    Pe de alta parte, e tarziu sa schimb ceva in ceea ce fac. Nu sunt chiar multumita profesional, insa e imposibil sa schimb ceva. Pentru ca nu am nici un talent special spre care sa-mi recanalizez toata energia. Pot trage linie si s-o iau de la capat. Dar incotro as apuca-o? Am studiat problema si NU am o alta directie de care sa fiu convinsa ca e mai buna, mai aducatoare de implinire intrinseca.

    Sa revenim la ideea recompensa-pedeapsa si “nevoia” mai mult sau mai putin fabricata a parintelui de a o folosi. Primul exemplu concret: aseara, la ora 10pm, alex intra in criza astmatica sau cum s-o numi, in care gafaie si geme atunci canr ar trebui sa respire normal. Criza era insotita de stare febrila in crestere si, din experienta, urma sa se manifeste ca o legumitza, respectiv nu se mai tine pe picioare, este letargic si absent. Singura lui nevoie era in acel moment sa fie in bratele mamei si periodic bronhodilatator. Fratele lui, Razvan, si-a dorit, brusc, in acel moment sa doarma cu acceasi mami : ( Fix atunci cand cel mic nu poate fi parasit sub nici o forma, are nevoie de atentie 100%. Nici o explicatie sau rugaminte sa inteleaga situatia nu a functionat. Dupa o jumatate de ora de plans si explicat si iar plans si explicat i-am oferit o recompensa. Daca ma lasi sa stau cu Alex cat timp e in criza (asta poate dura si 2 zile), iti alegi ceva ce-ti doresti – fie sa faci, fie sa primesti. Si a functionat : (
    Va rog spuneti-mi ce altceva ar fi mers in afara de asta, dupa o jumatate de ora de negociat in timp ce aveam legumitza gemanda in brate. Va rog mult, spuneti-mi.

  • Carmen, pentru că posed și eu două bucăți copii îți spun că n-ai avut de ales. Trebuie să fim – de foarte multe ori – condiționați, adică acea motivare externă blamată.
    De ieri mă tot gândesc la acele articole și am ajuns la concluzia că nu sunt practice deloc. Adică vreau să zic DELOC.
    Mă gândesc la homeschooling. Proastă idee – suntem ființe sociale și avem, din naștere, temperamente, firi… spuneți-le cum vreți, avem naturi diferite. Ceea ce funcționează la cineva la altul dă greș. Pe cei ca mine e ok să-i lași de capul lor – am simțul datoriei f dezvoltat și mă ating destul de greu recompensele false. Totuși, și eu am avut partea mea de recompensare și pedeapsă – îmi plăcea ff mult să mint când eram copilă și dc părinții nu m-ar fi strunit o luam pe un alt drum :D
    Cred că tb să citim tot ce putem și să adaptăm la situația concretă. Când cresc – copii – poți crește și nivelul de comunicare în care nu impui ci doar îți spui părerea pt ca el/ea – copilul/copila – să aleagă drumul pe care îl vrea.

  • Total de acord cu ultima afirmatie. Pe masura ce cresc copiii, nivelul de comunicare si metodele abordate pt a-ti manifesta atitudinea/parerea proprie de parinte – se modifica odata cu varsta lor. E singurul lucru pe care il putem face, sa cautam echilibrul in comunicare, potrivit varstei copilului.

  • Ileana, poate n-ai citit experiente pozitive despre homeschooling, eu am gasit mai multe familii `practicante` si happy. Trebuie neaparat sa le regasesc. Si asta seara imi spune I, ca s-a propus in Parlament o lege privind homeschoolingul si la noi.
    In ceea ce priveste articolele de mai sus, eu gasesc idei practice in ele. Azi, de exemplu, ii spuneam si lui Carmen, am zis doar de 20 de ori bravo si-am aplaudat, si-am zambit de doua ori cu caldura si admiratie. Daca nu erau articolele, erau 22 de bravo si aplauze, pe care deja z le cunoaste si le asteapta.
    Echilibru e cuvantul, de acord cu voi, si ceea ce considera fiecare ca reprezinta normalitate pentru cuibul sau.

  • Pentru mine homeschooling e doar o utopie. Nu am cum să-mi țin copii acasă – sunt prea săracă :D E lux faptul ca am stat 8 luni cu Paul si un an jumate cu Ana – la vară o sa văd cât mă costă cu adevărat – dacă o să mai am servici sau nu. La noi în țară să stai acasă cu copii 2 ani te costă jobul – pe cei ca mine :D am în față exemplul unei bune prietene – ea deja s-a resemnat în fața șomajului, e economist cu studii superioare și nu-și găsește un servici care să-i permită să-și scoată copii de la cămin/grădiniță. Așa că va intra în șomaj când se încheie cei 2 ani de CIC la cea mică.
    Probbil de aceea nu dau importanță homeschoolingului – eu rămân la părerea că suntem ființe sociale. Cât despre SUA… sistemul public e jalnic – asta e cu adevărat problema lor. Cei care sunt în sistemul public nu au prea multe de ales, nivelul lor de sărăcie e mare și eu sunt convinsă că absența părinților de acasă – prinși între 2-3 joburi – are o înfluență foarte puternică.

    Waw..un post atât de mic și o dezbatere așa de mare! Bravo Dumi :) !!

    Edit: O mică adăugare – homeschooling implică profesori acasă sau părinți pe post de profesori? pentru că nici una dintre variante nu mi se pare ok – mie, personal.
    Plus, deși am zis doar o adăugare, na că m-am lungit la două – imitația e esențială în învățare, iar o relație one-to-one cu profesorul mi se pare săracă în comparație cu grup față în față cu profesor.

  • `o relație one-to-one cu profesorul mi se pare săracă în comparație cu grup față în față cu profesor`
    Nu zic nu, e nevoie si de grup, insa TIE cum ti-ar placea sa fii tratata? Ca individualitate sau ca si grup?
    La homeschooling faci grup din copii. :)

  • Să fiu sinceră – și nu gică-contra :D – am preferat să fiu din grup, pe mine m-au facsinat întotdeauna oamenii, am fost mereu curioasă de cei din jurul meu – ce întrebări au și ce răspunsuri.
    Și, ca “dovadă”, pot să spun că în facultate am avut întotdeauna rezultate mai slabe la examenele scrise – unde eram singură – decât la examenele orale, unde eram în grup. Și nu pentru ca la oral îl vedeam pe prof face-toface ci pentru că îi ascultam pe colegii mei și mă bucuram că ei știu și știam și eu… etc…

  • homeschooling presupune ca 1 parinte, cel putin, sa fie 100% alaturi de copil/copii. programa/materialele de lucru/testarile sunt primite si coordonate de o institutie abilitata. eu asta am inteles despre homeschooling. copiii stau acasa, fac “ore” nu numai acasa, ci si de ex., in natura, in ateliere de creatie, la muzeu sau la gradina zoologica. si invata practic, nu numai teoretic. insa asta presupune disponibilitatea 100%, cum spuneam, din partea unui parinte macar. studiile facute in acest fel sunt recunoscute in US (si nu numai) ca scoala urmata efectiv. asta inseamna existenta unei legislatii, a unor institutii abilitate si resurse pt parinti. homeschooling nu inseamna sa-ti educi copiii cum consideri, in ce domenii consideri. este insa mult mai flexibil atat pt orarul ales cat si pt curiculum, si este evident mult mai interactiv, mai placut, mai “in joaca” desi e treaba serioasa.

    homeschoolingul este doar o parte a unui curent “mai altfel”, parentingul. sau attachment parenting. la o prima privire pare o razvratire impotriva uzantelor societatii, care sunt construite spre productivitate in masa cu pierderea individualitatii. incepand cu dormitul cu copiii pana la orice varsta, utilizatul pampersului sau biberonului pana cand doreste copilul sa renunte (poate fi si 5-6 ani, whatever) si terminand cu scoala acasa, job acasa sau deloc, organizarea unui program de familie, toate actiunile sunt altfel. insa libertatea poate crea si haos daca e lasata sa se manifeste pur si simplu, fara un scop in sine. ca orice curent, AP-ul are adeptii lui convinsi, uneori fiind dus la extrem.
    aproape orice curent nou in domeniul cresterii si educatiei copiilor are ceva bun. si AP-ul are multe aspecte bune, inclusiv homeschooling-ul, daca e facut organizat cu un obiectiv clar.
    totusi, este sanatos sa filtram informatia, sa vedem cum se aplica in contextul fiecarei familii, daca este sustenabila. altfel, se cheama goana dupa himere. pt ca e usor sa te lasi prins in mrejele unui blog/articol/carte care descrie o libertate dupa care tanjim cu totii de fapt. este doar ceva scris frumos. nu sti niciodata cum functioneaza de fapt, care sunt consecintele metodei asupra copiilor, cum vor gandi autorii peste 10-20 de ani.

  • articolul din capital e foarte interesant, desi n-am apucat sa-l citesc pe tot. si comentariile, primele vreo 10-15 le-am citit si spun multe. e o dezbatere care merita atentia noastra, ca mame in societatea de azi.

  • Carmen, îți pun o floricica :D și un pusi.
    Eu am citit articolul în pocent de 65% – tb să ma uit la comentarii.
    Nici nu știam că aplic AP când nu-i scot scutecul și biberonul la Paul.. la mine asta a venit din empatia pentru el și dorința de a-i respecta intimitatea.

  • AP-ul e in fiecare mama, instinctiv. Si se pierde in mod rational, cu fiecare sfat “de bine” acceptat de la alte doamne binevoitoare, care “stiu mai bine” cum se cresc copiii. Exemple:
    - nu vezi ca plange, clar nu i-a ajuns laptele, da-i lapte praf! uite, laptele tau e apa!
    - nu-l mai lua atata in brate, se va invata si-l rasfeti
    - cum adica nu vrea branza de vaci?? trebuie! pacaleste-l!
    - copiii trebuie sa doarma singuri in patutul lor! nu-l adormi in brate sau cu tine in pat, dup-aia nu-l mai poti dezobisnui pana la 6 ani!
    - da-i sa guste de toate, sa nu se invete cu mofturi! (nu conteaza varsta sau alimentul)

    Si exemplele continua, generoase, zi de zi. Iar ochii de vultur iti urmaresc fiecare miscare si vin sfaturile necerute, care erodeaza pic cu pic instinctul de mama, care iti spune doar atat: fii alaturi de copilul tau cand are nevoie, cat are nevoie si cum are nevoie… Respectul pentru copil, cu dorintele si tabieturile lui de neinteles sunt absolut naturale, nu trebuie sa citesc undeva sa stiu ca asa e corect. Si mai sunt multe aspecte pe care le regasesc in AP si sunt manusa pe ceea ce simt. Insa aici se opreste compatibilitatea… Sunt si multe altele care nu se pot aplica in realitatea mea, din pacate.

Leave a Reply

 

 

 

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>