La fragute

Cea mai bună terapie -pt nervii mei “lăsați” de tot, pentru cuplul nostru chinuit de nopți de nesomn și prea multe zile lungi de muncă: am mers ieri la Răstolița, la un festival de tradiții și folclor.

Mi-a plăcut că i-am surprins frumusețea înainte de înghesuiala și panarama obișnuite la astfel de târguri. Am prins chiar și bulz cald, câteva sărmăluțe (că tare mai erau mici, gustoase da’  mici de tot) la “doar” 15 lei.

M-au fermecat căsuțele de lemn, mici și cochet aranjate, cu războaie de țesut, vârtelnințe (eu am folosit în copilărie la depănatul sculurilor de lână din care bunica mea făcea călțuni, adică șosete groase de iarnă) diverse recipiente din lemn, păturile țesute, pernele cusute de mână, paturile aranjate înalt, cu cearceaf scrobit și dantelat. Mi-au readus în nări aerul din căsuțele bunicilor de altă dată, din Poiana (aveam o armată de bunici acolo, toate bătrânele satului erau bunicile noastre..)

Am fugit din târg destul de devreme, pe când era năpădit “turiștii” de iarmaroc; am fugit de îmbulzeală și de manele, de precupețele fără rușine care împingeau jucării chicioase în mâinile copiilor (pe una am împins-o pentru că pur și simplu forța un balon în mâna lui Paul).

Am luat-o spre parcul Căliman. Am urcat drumul pietruit, nici țipenie de om. Și după puțin timp am primit premiul: am zărit mutrițele roșii și zglobii ale frăguțelor.

Parfumul lor mă zăpăcește, le-aș mirosii ore în șir, sunt frumoase și delicate, am cules aproape două ore, fericită de fiecare fruct prins cu atenție să nu-l zdrobesc. Copii au fost încântați – iar eu am simțit zâmbetul tatălui meu, așa cum îl lumina când ne ducea la munte și mânca puține în timp ce ne sorbea pe noi din ochi mâncând cu două mâini deodată. M-a umplut sentimentul că pot fi ca tata – senină și relaxată – și am savurat mirosul de rășină care-i place mamei mele.. plus un strop din dulceața fragilor.

Am înțeles în sfârșit de ce ne duceau mereu “pe coclauri” și de ce erau atât de fericiți – părinții mei. E terapie de cuplu: eu cu fragii, soțul meu cu camera foto, liniștea (copii au adormit la un moment dat în mașina), muntele și păsările pădurii; apoi, discretă, ploaia mărunțică ne-a alungat spre casă – altfel, nu știu cum ne-am fi desprins.

Și mă mir din nou. Cum am ajuns să număr deja 40 de ani? Am aceeași “rebeliune” (știu-știu, îi zice revoltă, da’ parcă așa cum zic eu e mai adevarat..) în minte/suflet pe care o aveam la 10-12 ani, când fugeam despletită în furtună – știind ca voi fi certată. Am aceeași voiciune și fericire să sar pe bușteni, să mă cațăr printre copaci, să mă afund în pădure. Sunt aceeași de 30 de ani – așa de mult??

E destul să intru în pădure, să-mi miroasă bradul și rășina, și sunt din nou puștoaica băiețoasă, curioasă, care visa la Cireșari și căuta aventura în fiecare vară la bunici, în marginimea Sibiului.

Să-ți spun drept… mă bucur că mi-am revăzut frânturi ale copilăriei – dar și mai mult mă bucur că pot fi același copil. Nu vreau să mă schimb, nu vreau să cresc mare. Și gata.

Ileana

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • Blogplay

3 comments to La frăguțe

  • Cine zice că trebuie să crești mare? Ești foarte bine, așa, copil cu copil, cu copii, la 40 de ani. O să fii la fel la 50, 60, 70 … poate și mai conștientă de cât e de frumos și important să nu pierdem copilăria din noi. Acu 30 de ani nu sunt așa departe, e doar o clipă, după cum vezi, întinzi mâna și-i culegi.
    Gătești ceva bun cu frăguțe? :)

  • numai spumă.. că pentru gem trebuie cam multe.. Dacă știi ceva locuri unde cresc, spune-mi – tare aș face vreo 2 borcănele… e deliciu..

  • Hm, știu doar un deal, prin Harghita, unde cresc căpșunele sălbatice, mărunțele, demențiale, pentru care făceam incantații găinilor, în copilărie, să facă odată ouă, să batem spumă… Frăguțe, nush…

Leave a Reply

 

 

 

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>