„Dac-aș fi știut că asta înseamnă măritiș, n-aș mai fi făcut-o!”, a finalizat povestea o mămică ieri. Poveste de neiubit de soț, de ne-simțit never-ever fluturi în stomac, pentru nici un bărbat – e ceva mai trist decât asta? – , de ne-avut curaj de a (se) căuta. Dar pe deplin convinsă că cele două mândreți de copile nu sunt o întâmplare și că asta ar repeta-o și-n vitro.
Recunoașteți placa? Eu mi-o asum, am căzut și eu pradă, autovictimizându-mă. Nu obligatoriu legat de măritiș, cât de alte responsabilități neasumate, în încercarea de-a găsi vinovatul, care bineînțeles, n-aveam cum să fiu eu. Mulțam dragelor de prietene care m-au scos pe rând și m-au zgâlțânat bine să-mi revin și să văd că totul e acum, că eu sunt pe drumul de-a mă învăța să mă iubesc și să mă iert.
Aseară, la lumina palidă, îmi studiam picioarele. „Ce picioare frumoase!” m-am auzit gândind… În altă zi am început să scriu un tribut sânilor mei… Dar asta e altă poveste…
Să continui cu cea despre asumări. Ai mei au divorțat când aveam 6 ani. Poate de-aici vine și placa mea cu „vai, mie…”, pe care deși am trântit-o de pereți și-am făcut-o țăndări, mai găsesc bucățele uneori, le studiez și mă oglindesc în ele, le fac fărâme iar și iar… I-am acuzat mult timp, nu i-am iertat și mai mult. Acceptarea faptului că n-aveau ce căuta împreună vreodată, nu știu când a venit. Dar a venit. Și-i iubesc și mai tare, pe fiecare în parte. E drumul care m-a făcut să fiu ceea ce sunt azi. Și n-aș vrea să fiu altfel.
Într-o lume utopică n-aș recunoaște divorțul și/sau căldura altor cuiburi. Însă trăim lumea de acum. Care e exact cum este.
O prietenă caldă mi-a făcut azi cunoștință cu Caro Emerald. O nebună de femeie care cântă nebunește. `I know you dont` love me…`
D.
Super melodia
Despre autovictimizare – nația asta din care facem parte e expertă în așa ceva. Mi-e deja silă de replica ”cineva ar trebui să”. Fiecare dintre noi are posibilitatea de a fi cineva – acel cineva
Eu am făcut-o când am ales să nu plec pe alte meleaguri.
Plus că e mai constructiv să ne asumăm unde/cu ce/cu cine/cum trăim – inclusiv nația asta de victime
Dar.. dar de multe ori mă ia inerția. Mă duce aiurea și nu mă recunosc – asta e cu inerția asta, așa am învățat și la fizică
Da, inertia asta, care are si parti pozitive de altfel, face lucrurile sa se miste…
Asa-i ca-i faina Caro? Prin Carmen am descoperit-o.
faine amandoua..
noh, fetele, deja ma ia cu fluturashi
parerea mea este ca te-au iubit parintii tai si de aceea au divortat.suna ciudat,dar asa este!multe cupluri nu divorteaza de asa zis:dragul copiilor.si tot de dragul copiilor impart si scandalurile si violenta si…..toate cu ei.defapt este o lasitate din partea lor.ma opresc aici pt.ca nu pot fi obiectiva.
Nu ma indoiesc de asta, Maria, ca nu m-au iubit.
Si eu chiar ma bucur c-au divortat, sincer. Nu stiu cum suna asta, dar ii vad pe amandoi separat. Nu aveau ce cauta impreuna. Adica, ba da, aveau, ca sa ma nasc eu. 