Pace cu Orașul Dușman

Sfârșit de săptămână plin.  În ultimul timp simt mult. Acum a fost o nebunie de simțuri, una din surori s-a măritit, emoții, flori în păr, lacrimi de mamă, empatie de frate, oameni veseli, „cunună de sori”, z dansând, și pe seară fuguța la concert Pasărea Colibri sau ce-a mai rămas din ea. O zi superbă!

Toate au fost Acolo. În apropiere și în orașul meu dușman.  M-a primit cu brațele deschise când să fi avut vreo 14 ani și-am fost buni prieteni încă vreo 13. Apoi, l-am trădat. Am întâlnit un alt oraș și l-am părăsit. Mi-a întors spatele, m-a pedepsit și mi-a strâns stomacul ori de câte ori l-am mai vizitat, făcându-mă să-mi doresc să zbor pe deasupra lui ca să pot trece dincolo, la munte.

Sâmbătă seara am fost doar eu cu el. Pe versuri de cântec. M-am legănat, am dansat ușor, mi-am deschis inima, i-am zis că-l iubesc deși am plecat și i-am mulțumit că a fost cu mine atâta timp, m-a crescut și mi-a însoțit adolescența și primii ani de adult mândru.  Și mi-a răspuns. M-a luat în brațe, am cântat și dansat împreună. Am plecat cu inima plină. Mi-a făcut loc să mă pot strecura cu mașina prin îmbulzeală, am lăsat jos geamurile, am inchis radioul și-am privit stelele. Acolo cerul e fantastic. Când îți deschizi inima la 1 noaptea.

D.