Dar e naşterea chiar aşa – cel mai greu lucru din meseria asta de mamă?

La prima sarcină am analizat, citit şi răs-citit. Am vrut neapărat naturală dar m-am resemnat (cu greu) la cezariană – cu echo şi [...]]]> Naşterea e o treabă serioasă – mămicile se înghesuie la cezariană de teama dureri, naşte medicul în locul lor.

Dar e naşterea chiar aşa – cel mai greu lucru din meseria asta de mamă?

La prima sarcină am analizat, citit şi răs-citit. Am vrut neapărat naturală dar m-am resemnat (cu greu) la cezariană – cu echo şi cu câteva ore înainte să fiu eu sigură că nu se angajează că nu poate (şi să fie şi medicul sigur )

Dar nimic nu m-a pregătit pentru ce urmază după naştere.
Pentru o viaţă trebuie să accept că nu sunt stăpâna destinului copiilor mei.
Asta îmi pare infinit mai greu decât naşterea.
L-am lăsat pe cel mare în spital cu buni (nu l-a primit pe tata) când avea abia 2 ani şi 7 luni – dar nu mă puteam interna cu el când cea mica avea abia 7 luni şi sugea. Numai ţiţi – şi ceva papa, dar oricum la 7 luni baza tot ţiţi era.
Decizia de a-l lăsa în spital cu buni a fost de 1000 de ori mai dureroasă decât naşterile.
Şi nici n-am avut cu ce s-o înmoi, eram ca un câine hăituit – disperată cu cea mică în braţe dar departe de băieţel, cu băieţelul în braţe (în spital) dar departe de cea mică (şi atât de dependentă de mine pe atunci).

Privesc în urmă şi spun cu mâna pe inimă – durerea fizică de la naştere sau din sarcină nu e aproape nimic faţă de devotamentul pe care îl ai necondiţionat faţă de copii.
Cel putin aşa e la mine – am învăţat de la mama mea.

Înainte de a avea copii nu rezistam nici măcar o lună să dorm maxim 4-5 ore pe noapte – clacam într-o săptămână maxim. Dar după ce au venit copii, nici nu ştiu câte nopţi am dormit mai mult de 5 ore – până ce a făcut cea mică 2 ani. Şi atunci, la 2 ani, am pus-o în braţe la o asistentă care a dus-o în sala de operaţie pentru corectarea strabismului – şi mi-a adus-o înapoi cu ochişorii plini de sânge şi chinuită de anestezie. Totul a trecut cu bine, îmi amintesc gemetele ei chinuite (mai bine de o oră), chiotul ei de veselie a doua zi când a descoperit că vede – imensa uşurare când la control ni s-a spus că e ok (o mare de recunoştinţă Doamnei Doctor!!)

Am vorbit înainte de operaţie cu multe mămici şi mi-au spus la ce să mă aştept – dar tot n-am fost pregătită.

Astea sunt lucruri pe care nu le găseşti în cărţi – nu poţi înţelege până când nu treci prin propriile tale încercări.

Naşterea este un examen pe care ştii că-l iei – ai un prof care nu pică decât foarte rar (adevărate drame).
Nimeni şi nimic nu te absolvă de examenele care vin după aceea – câtă vreme tu eşti mama.

Răsplata cea mare vine – sigur – când îţi va spune copilul tău prima dată “eşti cea mai bună mama”. Sună a melodramă – dar eu una n-am să uit momentul acela, pentru asta merită să plângi şi să strângi din dinţi de fiecare dată când e greu.

Ileana

Şi se ţine de cuvânt – e mare.

Sunt mândră de ea – că nu se teme să fie mare.

Şi mi-e aşa de dor de ea când era încă mică. Dar asta e rostul lucrurilor: să crească [...]]]> După o scurtă discuţie în contradictoriu sâmbătă la prânz, Ana s-a ambiţionat: e mare şi poate adormi şi fără ţiţi.

Şi se ţine de cuvânt – e mare.

Sunt mândră de ea – că nu se teme să fie mare.

Şi mi-e aşa de dor de ea când era încă mică. Dar asta e rostul lucrurilor: să crească din mic în mare.

Să creşti mare şi sănătoasă draga mamii!!

Ileana

Ana: Dar eu nu am carii

Eu: O să ai dacă nu te speli pe dinți – asta e sigur.

Ana: Și atunci o să-mi pună plombă roz.

Într-un final a decis să-mi facă plăcerea și s-a spălat pe dinți.

Ileana

E somnul de amiaza. Iubirea mica, conform ritualului, se cuibareste la san.  Ma sageata un gand. `Ce-ar fi sa-ncerc s-o adorm fara?` O iau in brate si incep sa-i explic ca e fetita mare, ca mami o iubeste mult dar nu mai poate sa-i dea titi. Lacrimi amare. Urlete sfasietoare. Ce-a [...]]]> … si-a renascut iubirea noastra.

E somnul de amiaza. Iubirea mica, conform ritualului, se cuibareste la san.  Ma sageata un gand. `Ce-ar fi sa-ncerc s-o adorm fara?` O iau in brate si incep sa-i explic ca e fetita mare, ca mami o iubeste mult dar nu mai poate sa-i dea titi. Lacrimi amare. Urlete sfasietoare. Ce-a fost in capul meu? Sta in fundulet si plange amarnic. Vreau s-o iau s-o alin, nu ma lasa, vreau sa ma ridic de pe pat, nu ma lasa. Sa stau acolo sa-i vad durerea. Si-a mea. Plang si eu. Trece o ora, accepta sa vina la mine si pica. Raman asa, cu ea pe mine si-mi dau seama ca nu mai e cale de intoarcere. Daca diseara ii dau din nou, si maine la amiaza iar nu, si-apoi la un moment dat ma tot opresc si iar inainte si inapoi, o dau peste cap.

Ziua trece, o mai striga pe nume, o iau cu altele, eu, vacuta  Milka, incep sa simt stransoarea ugerelor. Pun foi de varza, ma innarmez cu homeopate, lapte praf si … rabdare.

Seara la fel, plansete, urlete, zbateri, tras de bluza, eu ii spun tot timpul, calm, aceeasi poezie despre iubire si trecere la un alt nivel. O alta cotitura de drum dupa care ne asteapta alte lucruri noi si frumoase.

Zilele trec, ea uita, eu sufar ca un caine nostalgic. Imi trebuie o luna sa urlu la ea. Imi doresc sa trec prin 10 nasteri dar nu inca printr-o intarcare. Durerile de sani sunt crunte, la fiecare miscare, la fiecare atingere a ei, din joaca, rag ca un leu, nu ma pot abtine. Ma bantuie o mastita, fug la medic, o rezolvam prin mai mult muls, ca de, neuronul meu distrus crede ca n-ar trebui sa mai elibereze deloc sanii, sa se descurce ei cu laptele.

Sunt 3 saptamani deja. Maine z are 1 an jumate fix.  Noptile sunt linistite, o trezire, fata de 10. Mananca altfel, isi bea lapticul dimineata si seara. Nu ma mai simt obosita, sfarsita, haituita, alergata, hartuita. Acestea din urma au pus capacul. Mi-am dat seama atunci ca nu-i ofer o alaptare cum se cuvine. Am mers prea departe din dorinta mea egoista de-a alapta macar 3 ani. E oarecum lipsit de respect pentru ea sa cred ca sunt de ajuns anticorpii si eu ma lupt cu demonii de mai sus, sa-i alung, sa nu vina iar si iar. Afectiunea, apropierea dintre noi e altfel. Se cuibareste, ma iubeste cu manutele mici si pufoase si merge mai departe. O iubesc, cu toata fiinta mea, si merg mai departe.

Si astept cu inima deschisa o noua experienta asemanatoare, candva, cumva, `intr-o nu stiu care seara,/ intr-o nu stiu care vara…`

D.

Hai să ne povestim experiența în bebelușeală  – începând cu sarcina, nașterea, primele luni cu bebe…

Când ne amintim și când avem timp – înainte să uităm detaliile astea mici și importante.

Fac o categorie nouă – Bebelușeală, cu subcapitolele Sarcina, Nașterea și Bebei mici-mici.

OK?

Ileana