La taclale » Spuse de alții

Am citit si mi-a placut: “Despre libertate”

Carmen — Mon, 27 Jun 2011 10:55:57 +0000

Caut spatiul acela senin si neingradit in care sa ma desfasor si sa pot lasa cuvintele sa curga in voie, vesele si galagioase ca un parau de munte.

Caut momentul acela de libertate spirituala si fizica in care sa ma simt precum pasarile cerului, planand usor, invingand gravitatia fara cel mai mic efort.

Caut drumul spre nori in speranta ca ma voi scalda intr-o atmosfera calda si confortabila. In suflet mi-a mijit speranta ca acolo libertatea are gust dulce.

As deschide gura si mi-as umezi buzele in anticiparea placerii ce va veni si as musca apoi cu pofta din primul nor senin care zboara liber acolo sus…

“Esti atat de dulce…” imi spune libertatea.

Si ma intreb atunci… Abia fac primii pasi timizi in drumul meu spre tine, libertate, abia invat sa zbor spre inalt, si tu imi spui déjà ca ti-am furat gustul?

Sursa: undeva pe internet

Spuse de Tatiana

Dumitrita — Sun, 26 Jun 2011 12:33:53 +0000

de Rosnay.

Nu e o postare despre Michael Jackson. Însă îl priveam mai-nainte în clipul Earth Song.

Nu i-am înțeles fanii îndurerați niciodată, însă am stat deoparte și le-am respectat durerea. I-am ascultat piesele, periodic redescopăr „ceva” în spusele lui. Am iubit tot timpul Heal the World.

Azi, ceva între cântecul despre Pământ și o carte citită recent, s-a legat.

Se numea Sarah.

Am instituit la școală „Minutul de lectură”. Cine-a vrut, am oferit 5 minute la începutul orei, pentru o lectură rapidă, un fragment, din cartea preferată. Cărțile aduse au fost din cele mai diverse domenii. A fost ca o furtună. Culturală. Bineînțeles, m-am și șocat la vederea cărții Ice Age, de exemplu. Există și cărți scrise după filme, deci.

Anastasia a adus într-o zi cărticica asta, și-a citit puțin din ea. Mi-a stârnit pofta și i-am cerut-o împrumut.

Femeile scriu altfel. Descriu altfel simțirile. Nu știu de mi-au dat lacrimile vreodată, citind vreo carte. Asta a reușit. Acțiunea e simplă, e ceva din zilele noastre, drame mai mult sau mai puțin conjugale, prin care trecem toți. Cealaltă parte a cărții, cutremurătoare, e cea văzută prin ochii unei fetițe, prezentă la evenimentele de la Velodrome D`Hiver din 16-17 iulie 1942. O pagină din istoria Franței despre care nu știam. Nu mi-a schimbat părerea despre țara în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar, mi-a îmbogățit cunoștințele.

Mulțumesc, Anastasia!

Dumnezeu să-l odihnească…

Ileana — Fri, 05 Nov 2010 11:15:26 +0000

Adrian Paunescu

Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atata iarna e in noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii inapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom ingheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si langa mine nu esti tu
Ninsori mai grave decat moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pana la prasele
Ninsoarea-mi intra-n in trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce imbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti inflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Pentru nostalgici: La adio tu cu Șeicaru…

La adio tu.

Se afla litere si farduri
Si niste munti sunt intre noi
Dosare-nchise, triste garduri
Si nici n-o sa mai vina apoi.
In pragul iernii absolute
Saruta-mi tampla alba, hai
Si-apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic sa-ti spun
Pe curand sau ramas bun
Aparu, numai nu,
La adio tu.

De ce sa-ti spun la revedere
N-as mai avea nici un motiv
“Adio” drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pana la tine
Cuvantul insusi va-ngheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Cand te-am vazut ultima oara
Stiai si tu, plangeai si tu
Si-ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata
Parca a luat-o cineva.

Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu parjolit.

Și puștoaica!

.. am mai găsit… o cană cu vin…

Ileana

Raspunsuri

Dumitrita — Tue, 12 Oct 2010 20:54:48 +0000

date de Eckhart Tolle.

Trebuie sa ascultati/vedeti asta. Enjoy!

Despre Prietenie

Dumitrita — Wed, 09 Jun 2010 08:27:12 +0000

Spuse de Kahlil Gibran, în Darul Iubirii.

Și un tânăr spuse:

`Vorbește-ne despre Prietenie.`

`Prietenul e răspunsul pentru nevoile tale.

El e ogorul tău, pe care-l semeni cu iubire și ale cărui roade le culegi cu recunoștință.

Iar el îți este masa și căminul.

Căci vii la el când ești înfometat și-l cauți întru împăcare.

Când prietenul îți spune sincer ce gândește n-ai să te temi să-l contrazici, dar nici n-ai să te abții, de-ar fi să-i dai dreptate.

Și-atunci când e tăcut, inima ta nu încetează s-o asculte pe a lui;

Căci fără de cuvinte, între prieteni, gânduri, dorinți și așteptări, toate se nasc și sunt împărtășite c-o bucurie nemărturisită.

Când pleci de lângă al tău prieten, n-o faci cu suferință;

Căci ce iubești mai mult în el iese mai bine la iveală atunci când nu-i cu tine, așa cum muntele ți se arată pe de-a-ntregul numai când îl privești dintr-o câmpie.

Nu căutați vreun alt câștig în prietenie, afară de împlinirea sufletească.

Pentru că dragostea care-și dorește altceva decât să se dezvăluie pe sine, nu-i dragoste ci un năvod pe care-l aruncați în larg; însă năvodul nu va aduce înapoi decât deșertăciune.

Și ce-i mai bun în voi să îi dăruiți prietenului.

Dacă trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, lăsați apoi și fluxul să-l inunde.

Căci e în zadar să-ți cauți prietenul doar ca să-ți omori timpul.

Ci trebuie să-l cauți întru trăirea fiecărui ceas.

Pentru că e menirea lui să-ți fie alături la nevoie, dar să nu umple golul din lăuntru-ți.

Și-n vraja prieteniei, lăsați să fie loc de voie bună și de bucurii împărtășite.

Căci inima își află dimineața și trezirea în roua clipelor mărunte.`

Știu că nu aveți timp grozav de citit, așa că împărtășesc cu voi câte puțin din ce frunzăresc eu și consider că v-ar plăcea și vouă.

Spuse de Dan Millman

Dumitrita — Thu, 03 Jun 2010 06:36:36 +0000

in Calea Luptatorului Pasnic.

Ar fi mai bine sa iti asumi responsabilitatea pentru viata ta asa cum este ea, in loc sa-i acuzi pe alti oameni sau circumstantele exterioare pentru tot ce nu-ti convine. Pe masura ce ochii tai se vor deschide, iti vei da seama ca starea de sanatate si fericire, precum si toate circumstantele din viata ta au fost aranjate in cea mai mare masura chiar de tine, constient sau inconstient.

Am cunoscut odata un tip care iti semana. [...] Cand suna de pranz, toti muncitorii se asezau impreuna sa manance. Zi dupa zi, Sam al nostru isi scotea pachetelul cu mancare si incepea sa se planga. `Fir-ar sa fie! se lamenta el, sper ca nu am iar sandviciuri cu unt si gem. Urasc untul si gemul!`

S-a plans astfel in fiecare zi, pana cand unul din colegii sai nu a mai suportat si i-a spus: `Pentru numele lui Dumnezeu, Sam, daca detesti atat de tare untul si gemul, de ce nu-i spui nevestei sa-ti puna altceva la pachet?`

`Ce vrei sa spui cu nevasta-mea? i-a raspuns Sam. Nu sunt insurat. Imi fac singur sandviciurile.`

Casa de copii… e acasă

Dumitrita — Sat, 20 Mar 2010 17:32:38 +0000

Spuse de Tata.

Azi îmi povestea despre Casa de copii unde a petrecut 9 ani. Prea multe amintiri și clipe care să se piardă. Așa că i-am cerut acordul ca atunci când ne întâlnim și-avem timp, să le punem jos aici, sau să scrie el. Sunt frânturi din viața unui om rămas orfan de mamă la 8 ani, de tată la 9, el fiind cel mai mare frate din cei 6, cel mai mic, 2 ani.

„Uneori, mă gândesc că poate-am avut noroc că mi-au murit părinții și-am putut evada de-acasă. Dacă nu, poate acum eram undeva prin Moldova, uitați de lume, și-arătam de 70 de ani cel puțin.

Nu eram conștienți atunci de ce s-a întâmplat. Noi fugeam și ne jucam prin păpușoi. Lumea plângea, ne lua în brațe, noi plângeam că plângeau ei. Nu știam ce înseamnă.

Am ajuns la casa de copii de la Prundul Bârgăului când aveam 9 ani. În 1960. Eu cu surorile mele, Margareta și Rodica. Margareta cu 1 an mai mică, Rodica cu 3 ani mai mică. Lucica, tot în casa de copii, la grădiniță. Apoi, după câțiva ani ni s-a alăturat și Vasile, nu-i luau chiar așa de mici, l-au crescut bunicii până a ajuns de grădiniță. Pe Mariana au înfiat-o unchiul și mătușa.

Când intri te ține la un fel de izolare, îți face analize, te controlează. Te ține vreo 3-4 zile. Privești doar pe geam. Îmi venea să fug afară. Să fug de-acolo. Îi vedeam cum merg încolonați, văzusem armata în sat și-mi imaginam că e ceva rău. Strigam, „Vreau acasă înapooooi, vreau acasăăăăăă!”. Îmi era frică.

Apoi m-a băgat direct în clasă, nu-i cunoșteam pe niciunul, ne studiam unii pe alții cum se studiază câinii (râde), chel, în uniformă. Apoi program normal, programul casei de copii. Dimineața la ora 7 deșteptarea. Clădiri erau multe, 4 clădiri, ba nu, 5, a câte 4 etaje, 3 clădiri cu băieți și 2 cu fete. Clădiri cu dormitoare. La ora 7, toată lumea la înviorare, făceam pe grupuri, erau locuri mai multe. Apoi, vara, ne duceau la Tiha Bârgăului, era o apă curgătoare. Să fii văzut cum ieșeau aburii din noi… Apoi, înapoi în dormitoare, ne făceam paturile, curățenie nu ne prea făceam că erau femei de serviciu, dar făceam ordine. Deschideam geamurile, apoi mergeam să ne spălăm pe dinți, era pastă de dinți „Primăvara”.

După aia ieșeam afară, aveam o pauză cam de vreo 15 minute, apoi ne încolonam pentru sala de mese. Intram încolonați nu ca acum când intri la facultate sau la autoservire… Și era o disciplinăăăăă… Așteptai să vină educatorul să-ți spună „poftă-bună”, stăteai în picioare cu mâinile la spate, și de-abia apoi ne-așezam la mese.

A fost o viață frumoasă, acolo am învățat respectul. Când aveam bilet de voie dădeam „bună-ziua” la toată lumea pe stradă. Atâta îți trebuia, să te spună cineva că nu saluți.

La sala asta de mese făceam de serviciu când ne venea rândul, la 30 de zile. Îmi plăcea, trebuia să ștergi pe jos, să cureți.

La masă intram în schimburi, nu încăpeam toți odată. După ce mâncam, aveam cam o juma de oră pauză apoi intram la ore. Adică făceam mai întâi un fel de meditații, unde nu era educator sau altcineva, era șeful clasei. Era un fel de recapitulare înainte de ore. Apoi, în aceeași sală de 30-32 de elevi, veneau profesori. Dacă nu știam, ne articulau. Mai era unul Roman, prost, ne bătea calumea. Nu te bătea cu palma. Aveau metoda lor de-a bate, cu liniarul, în palmă, sau te puneau să stai așa, peste catedră, la fund, cu indicatorul. Dar prindeaubine, pe data viitoare învățai. Era o lecție, nu ca acum.

La ora 10 aveam gustarea, ne duceam încolonați la gustare, aia o cam mâncam. Și la amiază, după 5-6 ore de curs, mâncare, mai culcare câteodată. Dormeam, nu dormeam, stăteam acolo, la fiecare etaj era un supravheghetor, depinde și de educator. Unii ne lăsau să ne jucăm, baschet, volei, tenis de masă, table, de toate. Aveam sală de joc. Era grădină zoologică cu căprioare, iepuri, cerbi. Aveam și cai, porci.

Era întins, o distanță mare, se întindea totul pe vreo 400-500 de metri. Era o sală de muzică dacă vrei să înveți să cânți. Lucica o cântat mult la mandolină, a fost și la concursuri cu mandolina ei. A jucat și handbal. Noi n-aveam atracție că eram băieți, mai țușlii, duși de-acasă.

După-masă aveam meditații, apoi seara iar liber până la masă. Apoi iar pauză, blocul nu era deschis decât când mergeam la dormitoare, seara, la somn. Din nou încolonați.

Suna clopotul. Când luam masa și când trebuia să intrăm la ore. Că eram împrăștiați.

În timpul vacanței sau duminica plecam pe dealuri, de capul nostru. Ne jucam, aveam niște hinte mari, de vreo 9 metri, făcute speciale din fier. Erau așa de înalteeee, erau și de alea, linghișpir, topogane pentru mai mici.

Să vezi când curățam curtea. Ce frumos, ce-mi plăcea! Era cât un teren e fotbal. Ne puneam în șir, și trebuia să curățăm curtea de pietre mari, hârtii, rămânea tot lună după ce treceam noi.

Ne punea și la grădinărit, un fel de sere unde se puneau de toate, ne punea la plivit. Ne educa, n-am cuvinte. Eu când am scăpat pe propriile mele picioare mi-a părut rău. Mâncarea era asigurată, hainele ți le spăla, căciulile le mai furai de la alții. Săracii, aia care rămâneau fără șepci în cap, ei erau priviți ca hoți. Îi mai ajutam pe profesori, mai primeam câte-un pahar de bere, vin. Il beam țuști, una-două îl dădeam pe gât, ziceam un „bună-ziua”, cum zici acuma „sănătate”, dar noi nu știam ce se spune, și de frică să nu cumva să mai rămână în pahar și să ți-l ia, îl dădeam cu totul pe gât.

Și-atunci era un fel de protecție, dacă intrai la școală profesorii erau mai indulgenți. Cei de la Casa de copii erau copiii statului, ei trebuiau să meargă mai departe. Au ajuns mulți oameni mari din câte-am mai auzit, pe la facultate. Eu am mers la Profesională la Satu-Mare, am dat examen. Acolo erau locuri. Prima dată vroiam pentru tâmplari, dar n-am luat examenul că n-am învățat, am umblat aiurea prin gări. Apoi, o vară n-am avut voie în excursii, nicăieri, am stat și-am învățat, și era primul an când s-a înființat Școala Profesională de Electricieni.

Am fost bun prieten cu unul Tamaș, cu unul Arpi și Hagea Vasile. Nu mai știu nimic de ei. Au tot cam 58 de ani. Tamaș era la Câmpia Turzii veterinar, sau la Turda.”

Mi-a mai spus de camera de izolare, unde îi țineau când făceau boacăne mari, sau de dormitorul pișărcoșilor. „Eram câte patruzeci în dormitoare. Și cei care făceau pe ei, îi consultau medicii și-i duceau în dormitorul pișărcoșilor, era locul de pedeapsă pentru cei ce făceau pe ei. Și eu am stat acolo.”

Își amintește cu drag de vacanțe, când băteau dealurile, nopțile furau găini, le rupeau gâturile și le ascundeau sub pietre în râuri, până când puteau, a doua zi, să fugă să se ascundă în cazemate, unde găseau ceaunuri, le fierbeau și le mâncau. Mâncarea la Casă era bună, însă așa se distrau ei.

„Cel mai frumos era când reveneam din vacanțe, dacă mergeam la alte rude, sau bunici. Gara era plină, ne strigam, ne bucuram că ne revedem, ne strângeam în brațe, controlorul de pe tren însă nu își dorea să vină vremea să plecăm sau să venim noi din vacanțe. Era un fel de mocăniță, ne dădeam jos, culegeam mere, săream înapoi. Dacă noi nu mergeam nicăieri și se întorceau alții, cu pachete, cu merinde, îi pândeam și le furam. Rămâneau săracii fără nimic, de noi în 5 minute nu mai rămânea iar nimic. Sau cu alții ne împrieteneam, și ne dădeau de bunăvoie.”

Am găsit un alt blog, unde cineva care și-a petrecut copilăria acolo, a pus poze. Casa adăpostea peste 600 de copii în timpul anului, iar vara, dacă se reuneau și din alte părți, ajungeau la 1400…

Revenim. D&D

De-a v-ați-ascuns…

Dumitrita — Sat, 20 Feb 2010 13:23:29 +0000

De-a V-ati Ascuns, Tudor Arghezi

Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.

Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.

Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.

Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.

Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.

Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.

Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.

Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.

Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.

Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.