Iar noi, mulți dintre români (prea mulți) cu fața obosită începem ”românii nu știu…” și aici poate urma chiar orice.

Fă orice paralelă cu fraza asta, nemulțumirea, rușinea permanentă, regretul că n-am avut curajul de [...]]]> Am în fața ochilor imaginea din filmele americane: imnul național ascultat/cântat cu mâna la inimă. Sportivii americani – învingători – aceeași imagine.

Iar noi, mulți dintre români (prea mulți) cu fața obosită începem ”românii nu știu…” și aici poate urma chiar orice.

Fă orice paralelă cu fraza asta, nemulțumirea, rușinea permanentă, regretul că n-am avut curajul de a emigra – sau ”mândria” că avem curajul de a nu pleca….

Mă obosește și mă întristează. Vreau să fiu mândră de poporul din care fac parte. E instinctul de turmă poate (sau poate nu?)  vocea aia din inconștient care spune că dacă fac parte dintr-o turmă mai mare sunt mai în siguranță… cine știe?

La nuntă mi-am dorit ca melodia mea (de fapt a noastră, că doi fac un cuplu, dar se zice ”a miresei…”) să fie în limba română. Și știi de ce? Pentru că la nunta noastră a venit draga mea prietenă Kim cu soțul ei – iar el era foarte surprins că noi, românii, ascultăm numai muzică americană… adică din mașini, de la radio, la TV… numai engleză curge..

Și am avut melodia ”Balada pentru o minune” de la Vank, fiind declarația mea de dragoste pentru soțul meu. Mi-e tare dragă pentru că mi-am dorit să spun tuturor că sunt fericită să mă căsătoresc cu omul pe car eîl iubesc și care mă iubește.

Siropos? Poate pentru mulți – pentru că uite, neamul ăsta al nostru de români se jenează să spună ”te iubesc” exact ca atunci când eram copii mici și aveam primele noastre iubiri pe la colțul blocului, sau pe coridoarele școlii generale – iubire materializată în ocheade, în fluturări de eșarfe și gene.. în șuturi trimise pe lângă poartă dacă iubita apărea la orizontul nefericitului fotbalist…

Sper să creștem – ca nație – și să învățăm să spunem ”te iubesc”. Eu nu i-am spus ”te iubesc” niciodata tatălui meu cât a trăit – și de 10 ani nu reușesc să șterg amarul ăsta din sufletul meu.

Așa… de fapt, am vrut să-ți spun de România pe care o iubesc – am reușit să văd puțin din ea în weekendul trecut.

Am fost la Corund, la Biertan – aproape de Mediaș – și am ajuns să vizităm centru Mediașului.

M-am încărcat de putere energie pozitivă cum e acum la modă să spunem…

De la Corund mi-am luat vase – e o plăcere să le am și să le folosesc zi de zi. Am cumpărat mai multe blide de la unul dintre cei care le fac – mi-a povestit cum și de ce a desenat soția lui blidul pe care îl folosesc eu – Paul are unul cu cocoș iar Ana are unul cu lebădă.

La Biertan l-am cunoscut pe lingurarul secolului XXI – fantastic, pasionat, obiecte atât de frumoase și cu povești proprii. Paul n-a vrut să mai plece de lângă el, atât de mult îi plăcea cum lucra, cred că o să-l mai vizităm – pe lingurar – și la Sighișoara, unde are atelier. Dorința mea e să cumpăr o cruce de la el – când ne permite bugetul – sunt extraordinare.

Și gata.

Să faci bine să iei traista în băț și să vizitezi și tu România pe care o iubesc – e mare-mare și nu prea o vezi la TV.

Ileana

PS bine-bine, o să pun și ceva poze… nu știu dacă i-au ieșit la artistu’ din familia noastră dar dacă sunt…

Târgul – deși am reușit să văd cu okiul meu de soacră și prostii pe tarabe – în general a fost plăcut și mi-aș fi dorit mai mulți bani de cheltuială. Pentru o iie pentru Ana [...]]]> Am fost la Sighișoara – Paul își dorește să ajungă cavaler, așa că deja știm programul de vară al cavalerilor.

Târgul – deși am reușit să văd cu okiul meu de soacră și prostii pe tarabe – în general a fost plăcut și mi-aș fi dorit mai mulți bani de cheltuială. Pentru o iie pentru Ana și una pentru mine, pentru două sau chiar patru halbe pentru Cristi și pentru multe jucării pentru Paul… O lădiță de zestre pentru Ana – așa bine ar merge în camera lor..

Mi-au lipsit – iupii…. – manelele. Am fost încântată de teatrul de stradă – două fete mi-au rămas în minte, subțirele, tinere, cu foc în ochi și voci atât de puternice, mă întreba de unde poate ieși atâta forță – așa mi-aș fi dorit să fiu și eu la 20 de ani, în stradă, recitând Minulescu, sau improvizând replici din piese de teatru.

Plin de cavaleri cu priviri misterioase – unii încruntați și bărboși, alții cu plete lungi și obraz – încă – fin. Cu săbii, lănci și drapele. Au fost și prințese diafane cu rochii lungi. Am văzut și un călungăr îngândurat, slab și întunecat, purtând cine știe ce poveri pe umeri.

Am mâncat turtă dulce, am ascultat menestreli și am aplaudat dansurile medievale. Străduțele întortocheate ne ofereau surprize la tot pasul.

Copii au stat ca îngerașii la pictat pe față și mi-a crescut ego-ul ăsta păcătos de fiecare dată când trecătorii întorceau ochii cu plăcere după Piratul meu și Pisicuța mea roz.

Da.. ar fi fost tare frumos sa putem vedea și focurile de artificii, și spectacolele de seară, anul viitor copii vor fi poate mai pregătiți pentru atâta nebunie.

Ileana

PS știu-știu, revin cu poze… da’ încă nu am, ai răbdare..

Iaca poza..

Mi-a plăcut că i-am surprins frumusețea înainte de înghesuiala și panarama obișnuite la astfel de târguri. Am prins chiar [...]]]> Cea mai bună terapie -pt nervii mei “lăsați” de tot, pentru cuplul nostru chinuit de nopți de nesomn și prea multe zile lungi de muncă: am mers ieri la Răstolița, la un festival de tradiții și folclor.

Mi-a plăcut că i-am surprins frumusețea înainte de înghesuiala și panarama obișnuite la astfel de târguri. Am prins chiar și bulz cald, câteva sărmăluțe (că tare mai erau mici, gustoase da’  mici de tot) la “doar” 15 lei.

M-au fermecat căsuțele de lemn, mici și cochet aranjate, cu războaie de țesut, vârtelnințe (eu am folosit în copilărie la depănatul sculurilor de lână din care bunica mea făcea călțuni, adică șosete groase de iarnă) diverse recipiente din lemn, păturile țesute, pernele cusute de mână, paturile aranjate înalt, cu cearceaf scrobit și dantelat. Mi-au readus în nări aerul din căsuțele bunicilor de altă dată, din Poiana (aveam o armată de bunici acolo, toate bătrânele satului erau bunicile noastre..)

Am fugit din târg destul de devreme, pe când era năpădit “turiștii” de iarmaroc; am fugit de îmbulzeală și de manele, de precupețele fără rușine care împingeau jucării chicioase în mâinile copiilor (pe una am împins-o pentru că pur și simplu forța un balon în mâna lui Paul).

Am luat-o spre parcul Căliman. Am urcat drumul pietruit, nici țipenie de om. Și după puțin timp am primit premiul: am zărit mutrițele roșii și zglobii ale frăguțelor.

Parfumul lor mă zăpăcește, le-aș mirosii ore în șir, sunt frumoase și delicate, am cules aproape două ore, fericită de fiecare fruct prins cu atenție să nu-l zdrobesc. Copii au fost încântați – iar eu am simțit zâmbetul tatălui meu, așa cum îl lumina când ne ducea la munte și mânca puține în timp ce ne sorbea pe noi din ochi mâncând cu două mâini deodată. M-a umplut sentimentul că pot fi ca tata – senină și relaxată – și am savurat mirosul de rășină care-i place mamei mele.. plus un strop din dulceața fragilor.

Am înțeles în sfârșit de ce ne duceau mereu “pe coclauri” și de ce erau atât de fericiți – părinții mei. E terapie de cuplu: eu cu fragii, soțul meu cu camera foto, liniștea (copii au adormit la un moment dat în mașina), muntele și păsările pădurii; apoi, discretă, ploaia mărunțică ne-a alungat spre casă – altfel, nu știu cum ne-am fi desprins.

Și mă mir din nou. Cum am ajuns să număr deja 40 de ani? Am aceeași “rebeliune” (știu-știu, îi zice revoltă, da’ parcă așa cum zic eu e mai adevarat..) în minte/suflet pe care o aveam la 10-12 ani, când fugeam despletită în furtună – știind ca voi fi certată. Am aceeași voiciune și fericire să sar pe bușteni, să mă cațăr printre copaci, să mă afund în pădure. Sunt aceeași de 30 de ani – așa de mult??

E destul să intru în pădure, să-mi miroasă bradul și rășina, și sunt din nou puștoaica băiețoasă, curioasă, care visa la Cireșari și căuta aventura în fiecare vară la bunici, în marginimea Sibiului.

Să-ți spun drept… mă bucur că mi-am revăzut frânturi ale copilăriei – dar și mai mult mă bucur că pot fi același copil. Nu vreau să mă schimb, nu vreau să cresc mare. Și gata.

Ileana

Am sperat să pun și poze – dar nu mă apuc să înșir motivele pentru care n-am ajuns, că iar nu apuc să scriu despre ea.

———–

A fost altfel – în extrasezon e ca și când ai fi acasă. De [...]]]> Îmi doresc de 2 săptămâni să povestesc despre Marea Neagră – așa cum am găsit-o anul acesta.

Am sperat să pun și poze – dar nu mă apuc să înșir motivele pentru care n-am ajuns, că iar nu apuc să scriu despre ea.

———–

A fost altfel – în extrasezon e ca și când ai fi acasă. De parcă nu mergi în vizită – printre atâția alți musafiri, nu prea are timp de tine.. primești o feliuță îngustă de plajă, un picuț de apă – tulbure, nervoasă, agitată…

Anul ăsta a avut timp pentru noi Ne-a zâmbit printre stropi – nu era cochetă și machiată puternic – știi tu, atunci când vine un prieten vechi la o șuetă nu te jenezi de vasele din chiuvetă, tricoul pătat – pe care n-ai apucat să-l schimbi.

A fost cu adevărat frumos – fără manele, fără împinsături, copii au avut nisipul doar pentru ei, plaja era ”ocupată” doar de scoici și nisip.

Am admirat macii pe fundalul de un albastru incredibil – am văzut că marea neagră poate fi albastră și limpede – pentru asta a fost foarte rece, dar atât de frumoasă!

Eu… aș vrea să spun mai multe – dar pot să spun doar că m-am simțit acasă pe litoral – măcar că mă doare sufletul de nepăsarea oamenilor care lasă câini vagabonzi să murdăreasca nisipul și apa – partea urâtă a zburat din mintea mea.

Văd cu ochii minții epava de la Costinești înconjurată de ape albastre, sub un cer complicat în nuanțe violete, bleumarin, albe și sângerii.

Și golfulețul din Saturn – cu umbreluțe, atât de micuț și cochet – am fost singuri câteva după-amieze la rând, doar noi – copii cu nisipul, eu cu scoicile și tata cu pozatul…

Ana – când vede la televizor marea – îmi spune ”melgem, mama, la nisip și la male?”

Și eu vreau… dar tot extrasezon – măcar că ne-a lipsit un pic bălăceala, intimitatea a meritat sacrificiul

—

Și poze.. pe care le puteți vedea și pe blogul autorului – jumătatea mea mai ună

Ileana