|
|
Cea mai bună terapie -pt nervii mei “lăsați” de tot, pentru cuplul nostru chinuit de nopți de nesomn și prea multe zile lungi de muncă: am mers ieri la Răstolița, la un festival de tradiții și folclor.
Mi-a plăcut că i-am surprins frumusețea înainte de înghesuiala și panarama obișnuite la astfel de târguri. Am prins chiar și bulz cald, câteva sărmăluțe (că tare mai erau mici, gustoase da’ mici de tot) la “doar” 15 lei.
M-au fermecat căsuțele de lemn, mici și cochet aranjate, cu războaie de țesut, vârtelnințe (eu am folosit în copilărie la depănatul sculurilor de lână din care bunica mea făcea călțuni, adică șosete groase de iarnă) diverse recipiente din lemn, păturile țesute, pernele cusute de mână, paturile aranjate înalt, cu cearceaf scrobit și dantelat. Mi-au readus în nări aerul din căsuțele bunicilor de altă dată, din Poiana (aveam o armată de bunici acolo, toate bătrânele satului erau bunicile noastre..)
Am fugit din târg destul de devreme, pe când era năpădit “turiștii” de iarmaroc; am fugit de îmbulzeală și de manele, de precupețele fără rușine care împingeau jucării chicioase în mâinile copiilor (pe una am împins-o pentru că pur și simplu forța un balon în mâna lui Paul).
Am luat-o spre parcul Căliman. Am urcat drumul pietruit, nici țipenie de om. Și după puțin timp am primit premiul: am zărit mutrițele roșii și zglobii ale frăguțelor.
Parfumul lor mă zăpăcește, le-aș mirosii ore în șir, sunt frumoase și delicate, am cules aproape două ore, fericită de fiecare fruct prins cu atenție să nu-l zdrobesc. Copii au fost încântați – iar eu am simțit zâmbetul tatălui meu, așa cum îl lumina când ne ducea la munte și mânca puține în timp ce ne sorbea pe noi din ochi mâncând cu două mâini deodată. M-a umplut sentimentul că pot fi ca tata – senină și relaxată – și am savurat mirosul de rășină care-i place mamei mele.. plus un strop din dulceața fragilor.
Am înțeles în sfârșit de ce ne duceau mereu “pe coclauri” și de ce erau atât de fericiți – părinții mei. E terapie de cuplu: eu cu fragii, soțul meu cu camera foto, liniștea (copii au adormit la un moment dat în mașina), muntele și păsările pădurii; apoi, discretă, ploaia mărunțică ne-a alungat spre casă – altfel, nu știu cum ne-am fi desprins.
Și mă mir din nou. Cum am ajuns să număr deja 40 de ani? Am aceeași “rebeliune” (știu-știu, îi zice revoltă, da’ parcă așa cum zic eu e mai adevarat..) în minte/suflet pe care o aveam la 10-12 ani, când fugeam despletită în furtună – știind ca voi fi certată. Am aceeași voiciune și fericire să sar pe bușteni, să mă cațăr printre copaci, să mă afund în pădure. Sunt aceeași de 30 de ani – așa de mult??
E destul să intru în pădure, să-mi miroasă bradul și rășina, și sunt din nou puștoaica băiețoasă, curioasă, care visa la Cireșari și căuta aventura în fiecare vară la bunici, în marginimea Sibiului.
Să-ți spun drept… mă bucur că mi-am revăzut frânturi ale copilăriei – dar și mai mult mă bucur că pot fi același copil. Nu vreau să mă schimb, nu vreau să cresc mare. Și gata.
Ileana
Ieri am lăsat să iasă la iveală animalul din mine. L-am chemat de fapt. M-am culcat doar dimineața la 6, z s-a trezit la 7. Mă încolțea deja emoția prezentării. Știam că o să fiu praf și mi-am zis că trebuie să fac ceva. Am chemat-o. Am invitat-o. „Haide, scoate-ți colții, să te văd în toată splendoarea. Arată-mi de ce mi-e teamă de fapt.” Stomacul mă durea deja. Z simțea și ea. În ultimele zile a fost cea mai demanding de pe lume, m-a simțit la maxim. Am strigat la ea, i-am zis lui I. s-o ducă afară să pot să calc ceva, să mai repet, să scot la imprimantă, să-mi fac ordine în gânduri.
Vorbesc foarte greu în public. Știu că nimeni nu știe mai bine decât mine ce-am de spus. Știam că nu avea să fie mai greu decât susținerea de la licență. Știam comisia, oameni faini și lejeri. Știam conținutul, aveam prezentarea muncită o noapte întreagă. Ce nu știam atunci? Să fiu Aici și Acum.
Am făcut micul dejun. „Fii aici și acum!” Ardeiul verde, gras, roșia, castravetele,le-am studiat pe îndelete. Ouăle, am simțit cum se sfarmă coaja, am inspirat mirosul verzăciunilor uscate din pungă, timpul se dilată grozav când ești Aici și Acum.
Z a adormit de amiază. M-am întins și eu amintindu-mi de ideea dintr-o chestie de alea ce tot vin pe mail – utilă de data asta – înainte de o întâlnire importantă, trage un pui de somn – m-am trezit iar încolțită. „Ok, i-am spus, te accept acum, dar pleci atunci. O să dispari, o să te vaporizezi, pentru că n-o să mai fie loc de tine.”
Îi spun șoferului să mă ducă la Universitate, mă întreabă dacă nu s-au terminat încă examenele. Îi zic că unele nu. „V-ați pregătit?” Da.
Alerg pe scări până la 4 după un prelungitor, în biroul unei secretare, „fii aici și acum!”, număr treptele, 4…6…48…192. Am un fix cu număratul. Cică ar fi o trăsătură autistă. Număr orice. Frunzele de pe o creangă. Modelul de pe o cuvertură de perete, lipideul, țesut de bunica, când am 9 ani și mă pune la somn. Știu exact câte rânduri sunt roșii, câte negre, câte verzi…
Începe. Sunt a 7-a. Colegele par relaxate. Sunt aici și acum. Ascult despre Frida, Virginia Woolf, văd picturi cu Venus, Zeus, Picasso, se vorbește despre hărțuire sexuală, de toate despre gen. Urmez eu, le spun, le spun, mă întrerup, facem glume – mă văd din exterior, chiar sunt în stare acum să glumesc?! „Ce credeți despre acea parte din minte pe care n-o folosim?” „Poate nu suntem pregătiți încă s-o folosim. (Natura știe mai bine)” „Dar despre vocile interioare?” „Sunt o parte a transpersonalului cotidian, sunt în noi, dar am uitat să le ascultăm.” „Dar intuiția masculină, știți că are un nume?” … (Chiar există?) „Da, există, gândiți-vă la polițiști. Se cheamă fler.” Hohote.
Eliberare. Nu e cea pe care credeam c-o s-o simt, dar e ceva din ea. Lumea e altfel, ciudat. Ieri nu mai suportam nici lucrurile nespuse și știute doar de mine, vroiam să le strig, azi s-au așezat toate, din nou.
Să nu uit. Aici și Acum.
D.
Legenda Margaretei pentru Draga noastră, dragă!
Legenda spune ca Margareta era o printesa deosebit de frumoasa, care fusese promisa la nastere Imparatului Florilor. La varsta de 16 ani, Margareta se indragosteste de un print nespus de frumos si nespus de viteaz. Cei doi se iubesc si planuiesc sa fuga impreuna pentru a se putea casatori si pentru a scapa de promisiunea facuta Imparatului Florilor.
Imparatul Florilor afla si il provoaca pe print la duel. Cei doi se bat in sabii si palose 3 zile si 3 nopti si in final printul este ucis. Speriata si indurerata, Margareta fuge in munti, iar Imparatul Florilor fuge pe urmele ei. Dandu-si seama ca nu are scapare, Margareta se roaga, plangand, sa moara mai bine decat sa fie a Imparatului Florilor. Ruga ii este ascultata si Margareta moare, iar lacrimile ei sunt transformate intr-un sirag de perle.
Indurerat si dandu-si seama de greseala facuta, Imparatul Florilor o transforma pe Margareta intr-o floare alba, pentru ca aceasta sa poata trai vesnic fara ca cineva sa o poata atinge.
D.
În ultimele zile am parte de tot mai multă magie.
Aseară am dus-o pe mama acasă, la 100 km de-aici, cu z. Pe defileul Toplița-Deda se lucrează cu patos la terasament. Ploaie de vară, picuri mari pe ferestre, z dormitează, să nu scoți un câine afară.
 Eu sunt happy ca prind toate semafoarele verzi. Dar Toate. N-am stat o clipă nicăieri. Și n-am făcut buf în nici-o groapă. Păi nu e asta magie? La radio merge „Jesus was a sailor and he walked upon the water…” și mă farmecă natura.
De nicăieri îmi apare ceva în față. Un dirijor de trafic, cu-o pelerină mare, verde – verdele e culoarea mea preferată. Îmi face semn să stau, deși pe sensul opus, în depărtare, e liber. „Ok, îmi zic în gând, hai să stau, tot nu vine nimeni de-acolo”. Și mă pufnește râsul de ridicolul situației. Ne, el nu râde. E foarte sobru. Îmi studiază plasticul de sub bara din față, care știu că stă să cadă. Eu îl studiez pe el și-i spun în gând „haide, fă-mi un semn, dă-mi cumva de înțeles că pierd plasticul”. Ne, prea sobru. Iar încep să râd. Se uită nedumerit la nebuna din mașină ce-i tot râde, și-mi dă drumul.
Alaltăieri, la Platou. Ne dăm toate trei cu Thomas. Suntem în așteptare să se umple vagoanele. Un fluture așteaptă și el. Mic, negru, cu pete galbene, ne tot dă târcoale. „Haide, vii cu noi?” îl întreb. Thomas pornește prin pădurice. Z e în extaz, „uuuuu-uuuuuu”. Îl caut cu privirea, e acolo, cu noi, zboară în jurul vagonului. Mă întreb cine-o fi, ce spirit se ascunde în corpușorul fraged și simte nevoia să ne însoțească. La prima oprire a trenulețului e tot acolo, poposește acum lângă noi, pe marginea vagonului și-n clipa următoare, parcă sigur de faptul că l-am văzut, se pierde în frunzime. Mă gândesc că poate e bunica, că tot vorbisem dimineață de ea, poate în felul ei a vrut să fie puțin cu noi.
Aceeași după-amiază, mama rămâne cu z la joacă. Înainte să plec de lângă ele, o pată mare de culoare îmi atrage atenția pe umărul ei. E un Fluture. Mare, alb, cu galben, maiestuos. Ei, gândul meu îmi spune că el e mai potrivit pentru cum știa să fie Mama Floare – da, așa-i spuneam – , și-atunci cine era fluturașul? 
Plec spre casă cu fluturi în stomac. Oricine-ar fi, e Magie.
D.
Îmi plac verdețurile și lipia și smântâna… Așa că rețeta mea (sau baza, că fac variațiuni în funcție de ce am prin frigider/cămară) este:
2 lipii (cumpăr de la Auchan)
Un sfert de varză medie tăiată fidea
1-2 cepe verzi tăiate rondele (merge si ceapă roșie uscată..)
1 morcov dat pe răzătoarea mare sau tăiat julien
1 ardei gras tăiat felii subțiri
1-2 castraveți tăiat tot așa, subțirel (dar nu-l storc, îmi place să fie zemos..)
1-2 roșii tăiate cubulețe
1-2 bucăți de piept de pui la grătar (200 gr maxim), condimentat cu puțină sare, piper, oregano – tăiat feliuțe lungi și subțiri
100 gr smântână (sau mai puțină…eu sunt happy că mi-a scăzut colesterolul și pun mai multă..) în care tai / zdrobesc un cățel de usturoi (un cățeloi mai precis, că dacă-s mici pun doi..) și pun ceva sare, după gust
Îmi plac și frunzele – pun de care am, tăiate mărunt și amestecate în smântână – pătrunjel sau mărar sau…
În mod normal, ar fi și cartofi prăjiți dar nu au loc de legume… și prefer să nu pun.
În plus, e grozav de bun și fără carne – dar musai cu smântână și un pic de ketchup…
După ce am toate pregătite, încălzesc la microunde lipia, pun în ea de toate, torn smântâna și ketchup-ul și împachetez – pentru asta am stat lângă tejghea de multe ori să văd cum trebuie împachetat (măcar ca ieri mi-a ieșit ciudat la formă…)
N-am poze  ca nu rezistă ne-mâncat până să pornesc camera…
Ileana
 Acum o săptămână eram în terapie intensivă – număram clipele până aveam voie să-i dau țiți pe care o cerea de mai bine de o jumătate de oră.
Era ca un pisic mic de tot, cu ochii lipiți, plângea tare, îmi spunea ”doale, mama” și îmi cerea să vină tata, să mergem acasă.
A fost greu pentru mine – dar n-a fost decât o oră și un pic.
Apoi, a urmat revelația – cât de puternică e, cât de încrezătoare în vocea mea care îi spunea mereu ca e bine.
Abia după câteva zile m-a lovit oboseala acelor clipe, și zâmbesc și acum când ii văd ochișorii frumoși – e o luptătoare puternică și curajoasă.
Ileana
M-am născut într-o zi de vineri – acum 40 de ani, la Timișoara.
Oau… deja 40!
Mi-a placut mult ce mi-a spus o prietenă – la 40 de ani e grozav pentru că nu mai trebuie să arăți de 20!
Să traduc puțin ”nu mai trebuie”: nu mă mai simt obligată să PAR de 20 de ani. Adică, acum am alte repere – mai importante – decât aparențele. Acum nu mă tem să fiu eu însămi – pentru asta 40 de ani e o împlinire – cel puțin așa simt.
Mă uit în urmă și…
… un singur regret îmi vine acum în minte, nu îl am lângă mine pe tata. Mi-e la fel de dor de el ca la 30 – cand mi-am aniversat prima dată ziua de naștere fără el. E undeva printre/prin noi – e precis – dar mi-e dor de râsul lui.
… mă simt mândră  văd multe lucruri frumoase – nu pot să scriu aici pentru că nu vreau să mă laud, contează doar pentru mine ce lucruri bune am făcut în viața mea de 40 de ani.
… am greșit mult – asta e sigur – așa am învățat. Dintre toate lecțiile de viață din ultimii 10 ani, cea mai importantă cred că e lecția umilinței – aici precis că mă mai așteaptă bobârnace, pentru că tot mai am orgolii inutile – în care mă risipesc cu bună știință.
De la ultima schimbare de prefix, fundamentală e schimbarea din viața mea de familie: soție și părinte – acum 4 ani – împreună cu soțul meu.
La 14 ani știam că familia mea e specială – prin dragostea de care am fost înconjurată, de dragostea și respectul dintre părinții mei și dragostea și respectul lor pentru părinții lor. Dragoste și respect – acum, la 40 de ani, sunt în continuare prezente în viața mea și le prețuiesc poate mai mult pentru că am văzut ce rău e să nu le ai.
La 14 ani mă simțeam ocrotită și binecuvântată – azi mă simt ocrotită și binecunvântată.
Vă mulțumesc celor care faceți parte din viața mea – învăț de la fiecare ceva (mai încet sau mai repede )
Ileana
Spuse de Kahlil Gibran, în Darul Iubirii. 
Și un tânăr spuse:
`Vorbește-ne despre Prietenie.`
`Prietenul e răspunsul pentru nevoile tale.
El e ogorul tău, pe care-l semeni cu iubire și ale cărui roade le culegi cu recunoștință.
Iar el îți este masa și căminul.
Căci vii la el când ești înfometat și-l cauți întru împăcare.
Când prietenul îți spune sincer ce gândește n-ai să te temi să-l contrazici, dar nici n-ai să te abții, de-ar fi să-i dai dreptate.
Și-atunci când e tăcut, inima ta nu încetează s-o asculte pe a lui;
Căci fără de cuvinte, între prieteni, gânduri, dorinți și așteptări, toate se nasc și sunt împărtășite c-o bucurie nemărturisită.
Când pleci de lângă al tău prieten, n-o faci cu suferință;
Căci ce iubești mai mult în el iese mai bine la iveală atunci când nu-i cu tine, așa cum muntele ți se arată pe de-a-ntregul numai când îl privești dintr-o câmpie.
Nu căutați vreun alt câștig în prietenie, afară de împlinirea sufletească.
Pentru că dragostea care-și dorește altceva decât să se dezvăluie pe sine, nu-i dragoste ci un năvod pe care-l aruncați în larg; însă năvodul nu va aduce înapoi decât deșertăciune.
Și ce-i mai bun în voi să îi dăruiți prietenului.
Dacă trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, lăsați apoi și fluxul să-l inunde.
Căci e în zadar să-ți cauți prietenul doar ca să-ți omori timpul.
Ci trebuie să-l cauți întru trăirea fiecărui ceas.
Pentru că e menirea lui să-ți fie alături la nevoie, dar să nu umple golul din lăuntru-ți.
Și-n vraja prieteniei, lăsați să fie loc de voie bună și de bucurii împărtășite.
Căci inima își află dimineața și trezirea în roua clipelor mărunte.`
Știu că nu aveți timp grozav de citit, așa că împărtășesc cu voi câte puțin din ce frunzăresc eu și consider că v-ar plăcea și vouă.
D.
… si-a renascut iubirea noastra.
E somnul de amiaza. Iubirea mica, conform ritualului, se cuibareste la san. Ma sageata un gand. `Ce-ar fi sa-ncerc s-o adorm fara?` O iau in brate si incep sa-i explic ca e fetita mare, ca mami o iubeste mult dar nu mai poate sa-i dea titi. Lacrimi amare. Urlete sfasietoare. Ce-a fost in capul meu? Sta in fundulet si plange amarnic. Vreau s-o iau s-o alin, nu ma lasa, vreau sa ma ridic de pe pat, nu ma lasa. Sa stau acolo sa-i vad durerea. Si-a mea. Plang si eu. Trece o ora, accepta sa vina la mine si pica. Raman asa, cu ea pe mine si-mi dau seama ca nu mai e cale de intoarcere. Daca diseara ii dau din nou, si maine la amiaza iar nu, si-apoi la un moment dat ma tot opresc si iar inainte si inapoi, o dau peste cap.
Ziua trece, o mai striga pe nume, o iau cu altele, eu, vacuta Milka, incep sa simt stransoarea ugerelor. Pun foi de varza, ma innarmez cu homeopate, lapte praf si … rabdare.
Seara la fel, plansete, urlete, zbateri, tras de bluza, eu ii spun tot timpul, calm, aceeasi poezie despre iubire si trecere la un alt nivel. O alta cotitura de drum dupa care ne asteapta alte lucruri noi si frumoase.
Zilele trec, ea uita, eu sufar ca un caine nostalgic. Imi trebuie o luna sa urlu la ea. Imi doresc sa trec prin 10 nasteri dar nu inca printr-o intarcare. Durerile de sani sunt crunte, la fiecare miscare, la fiecare atingere a ei, din joaca, rag ca un leu, nu ma pot abtine. Ma bantuie o mastita, fug la medic, o rezolvam prin mai mult muls, ca de, neuronul meu distrus crede ca n-ar trebui sa mai elibereze deloc sanii, sa se descurce ei cu laptele.
Sunt 3 saptamani deja. Maine z are 1 an jumate fix. Noptile sunt linistite, o trezire, fata de 10. Mananca altfel, isi bea lapticul dimineata si seara. Nu ma mai simt obosita, sfarsita, haituita, alergata, hartuita. Acestea din urma au pus capacul. Mi-am dat seama atunci ca nu-i ofer o alaptare cum se cuvine. Am mers prea departe din dorinta mea egoista de-a alapta macar 3 ani. E oarecum lipsit de respect pentru ea sa cred ca sunt de ajuns anticorpii si eu ma lupt cu demonii de mai sus, sa-i alung, sa nu vina iar si iar. Afectiunea, apropierea dintre noi e altfel. Se cuibareste, ma iubeste cu manutele mici si pufoase si merge mai departe. O iubesc, cu toata fiinta mea, si merg mai departe.
Si astept cu inima deschisa o noua experienta asemanatoare, candva, cumva, `intr-o nu stiu care seara,/ intr-o nu stiu care vara…`
D.
Îmi doresc de 2 săptămâni să povestesc despre Marea Neagră – așa cum am găsit-o anul acesta.
Am sperat să pun și poze – dar nu mă apuc să înșir motivele pentru care n-am ajuns, că iar nu apuc să scriu despre ea.
———–
A fost altfel – în extrasezon e ca și când ai fi acasă. De parcă nu mergi în vizită – printre atâția alți musafiri, nu prea are timp de tine.. primești o feliuță îngustă de plajă, un picuț de apă – tulbure, nervoasă, agitată…
Anul ăsta a avut timp pentru noi Ne-a zâmbit printre stropi – nu era cochetă și machiată puternic – știi tu, atunci când vine un prieten vechi la o șuetă nu te jenezi de vasele din chiuvetă, tricoul pătat – pe care n-ai apucat să-l schimbi.
A fost cu adevărat frumos – fără manele, fără împinsături, copii au avut nisipul doar pentru ei, plaja era ”ocupată” doar de scoici și nisip.
Am admirat macii pe fundalul de un albastru incredibil – am văzut că marea neagră poate fi albastră și limpede – pentru asta a fost foarte rece, dar atât de frumoasă!
Eu… aș vrea să spun mai multe – dar pot să spun doar că m-am simțit acasă pe litoral – măcar că mă doare sufletul de nepăsarea oamenilor care lasă câini vagabonzi să murdăreasca nisipul și apa – partea urâtă a zburat din mintea mea.
Văd cu ochii minții epava de la Costinești înconjurată de ape albastre, sub un cer complicat în nuanțe violete, bleumarin, albe și sângerii.
Și golfulețul din Saturn – cu umbreluțe, atât de micuț și cochet – am fost singuri câteva după-amieze la rând, doar noi – copii cu nisipul, eu cu scoicile și tata cu pozatul…
Ana – când vede la televizor marea – îmi spune ”melgem, mama, la nisip și la male?”
Și eu vreau… dar tot extrasezon – măcar că ne-a lipsit un pic bălăceala, intimitatea a meritat sacrificiul
—
Și poze.. pe care le puteți vedea și pe blogul autorului – jumătatea mea mai ună
Ileana
|
|
