Surpriză pentru Ana

Sâmbătă Paul s-a trezit (din somnul de prânz) mai devreme ca Ana
Cu okii cam cârpiţi de somn merge în dormitor şi ia cutia de la căsuţă (care se face pe schelet de plastic)
Şi-mi zice că vrea să-i facă Anei o surpriză – că ei îi place căsuţa f mult.
I-am zis că dacă are nevoie de ajutor să-mi spună.
S-a apucat frumos (aşa cum fac eu de obicei) să pregătească scheletul de beţe – şi mă cheamă să-l ajut la un moment dat.
Oricum, cam 90% a făcut el – acum a fost prima dată.
Apoi pune pe jos în căsuţă păturica, perinuţe, aduce un cărucior de păpuşi cu bebelul preferat al Anei.
Îşi duce şi de-ale lui înăuntru.
Şi când s-a trezit Ana, am condus-o eu în sufragerie – cu ochii acoperiţi – şi i-am zis că-i surpriza lui Paul pentru ea.
El însă… când a ieşit din căsuţă avea 2 ciocolăţele în mână (alea habar n-am când şi de unde le-a luat) şi i-a întins una ei.

Nu şi-a mâncat ciocolata până nu s-a trezit şi ea.

Ileana

la multi ani

pt. Zibe:

LA MULTI ANI!!!!!!!

pt.Dumitrita:asteptam felia de tort


citatie

mi-e dooooorrrrr de voi.rog stabiliti o intilnire.

aici un emoticom cu un sarut urias si o imbratisare

Cu mult drag pentru mama!

Naşterea e o treabă serioasă – mămicile se înghesuie la cezariană de teama durerii, naşte medicul în locul lor.

Dar e naşterea chiar aşa – cel mai greu lucru din meseria asta de mamă?

La prima sarcină am analizat, citit şi răs-citit. Am vrut neapărat naturală dar m-am resemnat (cu greu) la cezariană – cu echo şi cu câteva ore înainte să fiu eu sigură că nu se angajează că nu poate (şi să fie şi medicul sigur ;) )

Dar nimic nu m-a pregătit pentru ce urmază după naştere.
Pentru o viaţă trebuie să accept că nu sunt stăpâna destinului copiilor mei.
Asta îmi pare infinit mai greu decât naşterea.
L-am lăsat pe cel mare în spital cu buni (nu l-a primit pe tata) când avea abia 2 ani şi 7 luni – dar nu mă puteam interna cu el când cea mica avea abia 7 luni şi sugea. Numai ţiţi – şi ceva papa, dar oricum la 7 luni baza tot ţiţi era.
Decizia de a-l lăsa în spital cu buni a fost de 1000 de ori mai dureroasă decât naşterile.
Şi nici n-am avut cu ce s-o înmoi, eram ca un câine hăituit – disperată cu cea mică în braţe dar departe de băieţel, cu băieţelul în braţe (în spital) dar departe de cea mică (şi atât de dependentă de mine pe atunci).

Privesc în urmă şi spun cu mâna pe inimă – durerea fizică de la naştere sau din sarcină nu e aproape nimic faţă de devotamentul pe care îl ai necondiţionat faţă de copii.
Cel putin aşa e la mine – am învăţat de la mama mea.

Înainte de a avea copii nu rezistam nici măcar o lună să dorm maxim 4-5 ore pe noapte – clacam într-o săptămână maxim. Dar după ce au venit copii, nici nu ştiu câte nopţi am dormit mai mult de 5 ore – până ce a făcut cea mică 2 ani. Şi atunci, la 2 ani, am pus-o în braţe la o asistentă care a dus-o în sala de operaţie pentru corectarea strabismului – şi mi-a adus-o înapoi cu ochişorii plini de sânge şi chinuită de anestezie. Totul a trecut cu bine, îmi amintesc gemetele ei chinuite (mai bine de o oră), chiotul ei de veselie a doua zi când a descoperit că vede – imensa uşurare când la control ni s-a spus că e ok (o mare de recunoştinţă Doamnei Doctor!!)

Am vorbit înainte de operaţie cu multe mămici şi mi-au spus la ce să mă aştept – dar tot n-am fost pregătită.

Astea sunt lucruri pe care nu le găseşti în cărţi – nu poţi înţelege până când nu treci prin propriile tale încercări.

Naşterea este un examen pe care ştii că-l iei – ai un prof care nu pică decât foarte rar (adevărate drame).
Nimeni şi nimic nu te absolvă de examenele care vin după aceea – câtă vreme tu eşti mama.

Răsplata cea mare vine – sigur – când îţi va spune copilul tău prima dată “eşti cea mai bună mama”. Sună a melodramă – dar eu una n-am să uit momentul acela, pentru asta merită să plângi şi să strângi din dinţi de fiecare dată când e greu.

Ileana

Mi-e dor

Mi-e dor de tata.

Nici 5 Aprilie (ziua lui) nici azi, 13 noiembrie, nu trec uşor.

Şi asta pentru că în egoismul meu de copil al tatălui meu, îl vreau aici, lângă mine, mi se pare absurd că nu a apucat să-şi dea nepoţii în hintă, că nu pot să-l duc la o vizită medicală, că nu-l pot necăji cu nimicuri …

Mi-e ciudă – acum 12 ani i-am spus că mergem împreună la film, la Pisica alba, Pisica neagră (i-a placut mult Kusturica) şi nu mi-ar fi trecut prin cap că o să plece atât de absurd de burtal. Degeaba eram atât de fermă şi de trufaşă (oare de câţi ani nu mai văzuserăm împreună un film la cinematograf)- nimic n-o să mă împiedice, nimic decât sfârşitul.

Închid ochii şi îl văd în uşă, uneori îl simt în încăpere. Îmi amintesc cum mă prezenta: “Fiica mea”. Cel mai frumos titlu. Şi cred că de asta mi-e dor cel mai tare – să fiu fiica lui. Să mă ţină iarna de mână – avea întotdeauna mâinile atât de calde.

Niciodată nu suntem pregătiţi să pierdem pe cineva drag.

Asta ştiu.

Dar chiar şi aşa, a fost prea brusc şi prea devreme.

Mi-a lăsat tot ce îmi trebuia în viaţă – model masculin, model profesional, model de părinte.

Mi-e dor de Tata.

Ileana

simtul umorului

baietii mei tot timpul se hirjonesc,se sicaneaza,se impung,se……la masa la fel.m-am enervat si le-am atras atentia sa termine cu aceste comportari.raspunsul lui K a fost:observ ca iti lipseste simtul umorului,,

Sus, cât mai sus!

Îmi place grozav de mult melodia cântată de Moga şi Guess who – mai ales că visul meu de copil e să călătoresc printre stele.

Ascultând melodia i-am împărtăşit fiului meu visul meu :)

eu: Ştii Paul, băieţelul din video-clip visează să ajungă astronaut.. Şi eu am visat asta când eram copil.

Paul: dar asta nu se poate, ştii mama..

eu: Pentru mine nu a fost posibil – dar poate tu ai să poţi călătorii către stele

Paul: da… dar ştii mama, tu eşti mult mai norocoasă

eu: Da? Adică in ce fel sunt norocoasă?

Paul: Tu ne-ai născut pe noi.

eu: A da, categoric sunt foarte norocoasă să vă am pe voi doi :) [noroc cu ochelarii de soare, nu a văzut lacrimile]

Paul: Astronauţii stau departe de familie şi tu eşti lângă noi – eşti foarte norocoasă.

DA.

Ileana

Septembrie - din nou!

Nu ştiu cum se face dar Septembrie e special în fiecare an.

Am început şcoala în Septembrie atâţia ani la rând – ca elev, apoi profesor. De 10 ani, Septembrie ar trebui să fie doar luna murăturilor, a conservelor şi altele care ţin de cămară – dar uite că nu e. Se schimbă culoarea la frunze şi simt, ca în fiecare an, că se schimbă ceva şi în mine.

Am rămas însărcinată cu amândoi copii în septembrie, aşa cum tot în septembrie am fost şi eu concepută – oare asta să fie? Îmi schimb pur şi simplu frunzele în fiecare toamnă şi atunci simt asta cu toata fiinţa?

Ani la rând m-am simţit aiurea de Revelion – nu reuşesc să fiu nici pe aproape atunci, la miezul nopţii, de emoţia aceea de an nou pe care o văd la alţii – cred că ceasul meu intern e setat pe toata luna Septembrie să ţină revelionul.

Şi dacă tot e început de an pentru mine :D , ce-mi doresc? Ce visez?

Păi…. să râdem mult şi foarte bine – şi foarte mulţi.

Să iubim… tot aşa – mult, foarte bine şi foarte mulţi :)

Să mă joc…. şi risc să mă repet aşa că zic pe scurt: mult, foarte bine şi foarte mulţi !

Deci… în concluzie, n-am prea crescut mare, sunt tot copil – şi dau vina şi pe copii mei (cu ei chiar că nu mai cresc mare) şi pe toţi din jurul meu care îmi dau zi de zi motive să iubesc, să râd, şi să mă joc – aici e vorba mai ales de fotograful nostru preferat – cel care aparent lipseşte mereu din poze dar se reflectă mereu în ochii noştri.

Vă doresc un Septembrie fericit şi plin de bucurii!!

Ileana

Am început şcoala

Tg. Mureş, 12 septembrie 2011

Dragă lume,

Ursuleţii noştri încep astăzi şcoala. Aici, totul va fi ciudat pentru ei o vreme, aşa că ne-am dori să îi tratezi cu blândeţe.

Vezi, ei pornesc într-o nouă aventură, intră de fapt în Lumea cea mare. Este o aventură în care poate apărea tristeţea, tragedia, războiul, iar pentru a-şi croi drum au nevoie de multă încredere, dragoste, toleranţă şi înţelegere.

Am dori, dragă lume, să poţi avea grijă de ei. Ia-i de mână şi învaţă-i acele lucruri pe care trebuie să le ştie, dar fă-o cu blândeţe, te rog!

Vor trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt corecţi, că nu toţi oamenii spun adevărul şi că nu toţi oamenii sunt cinstiţi. Dar învaţă-i de asemenea, că pentru orice ticălos există un erou şi că pentru orice duşman există un prieten bun.

Va fi nevoie de timp, dar învaţă-i că un ban muncit are mai multă valoare decât un ban găsit. Învaţă-i să piardă nobil, astfel încât să se poată bucura când câştigă.

Dacă poţi, îndepărtează-i de invidie şi învaţă-i secretul râsului molcom. Învaţă-i să fie împăcaţi cu Dumnezeu, să fie puternici în interior, astfel încât să poată suporta eşecul şi să-şi păstreze vie dorinţa de a încerca din nou până reuşesc. Învaţă-i să fie blânzi cu oamenii blânzi şi duri cu oamenii duri.

Învaţă-i să-şi folosească propria judecată şi să nu se ia după mulţime, să-i asculte pe toţi oamenii, dar să filtreze tot ceea ce aud printr-o sită a adevărului. Învaţă-i să râdă când sunt trişti, dar că nu-i nicio ruşine să laşi lacrimile să curgă.

Învaţă-i să nu ia în seamă cinicii şi să se păzească de prea multă dulceaţă. Învaţă-i să-şi vândă mintea şi forţa fizică celui care plăteşte mai mult, dar să nu-şi vândă niciodată, cu niciun preţ, sufletul şi inima.

Învaţă-i, dacă poţi, să nu se compare cu alţii, pentru că întotdeauna vor exista unii mai mult sau mai puţin grozavi. Învaţă-i, în schimb, să-şi depăşească propriile realizări. Tratează-i cu blândeţe, dar nu-i cocoloşi; numai trecerea prin foc căleşte oţelul.         Învaţă-i să aibă încredere în ei înşişi, iar aceasta le va da încredere în oameni.

Dragă LUME, acesta este aproape un ordin, dar tu vezi ce poţi face. Ursuleţii noştri sunt nişte copii atât de buni şi sensibili…

Câţiva părinţi din LUMEA mare

Unde mi-e copilul?

Zău. Azi am pățit-o și eu. Am pierdut-o pe z. Sentiment nou.

Ne pregăteam de plecare din Weekend azi, a spus „pa-pa” apei, copiilor, însă vroia la „cocoban”. I-am spus că trecem puțin și pe la topogan, doar să-ndes toate cele în geantă. În clipa în care m-am întors cu spatele, a tulit-o și-a dispărut. Și ia-o pe z de unde nu e.

Și … urmarea o știți. Începe panica. Puțin câte puțin, pas cu pas. Cauți copilul cu privirea peste tot, e zgomot, degeaba strigi, nu te-aude. Și și dacă te-aude, nu e neapărat să-ți răspundă, e prea ocupat cu cocobanu`.  Sau poate e prea ocupat să se zbată în brațele cuiva ce l-a vânat și-a fugit cu el. Da, inevitabil, te gândești și la asta.

Apoi îți aduci aminte de o imagine văzută cândva, a unei mame disperate care și-a pierdut copilul. Și-ți dai seama că ești exact acolo. În mijlocul aceleiași disperări.

Ok, sunt disperată. Și ce fac cu asta? Nimic. Îmi caut în continuare copilul, fug spre alee, poate a luat-o încolo, mobilizez o mămică, caută și ea.

Mă simt neputincioasă. Alt sentiment. Vine și mă cuprinde și vina. Cum îi explic eu lui că am pierdut-o? Ce scuză am? Dar, poate, dacă ar fi și el aici, am găsi-o mai repede. Poate toată zbaterea mea nu e suficientă. Încerc apoi să mă autocalmez, să mă gândesc ce naiba fac mai departe, n-am timp de sentimente de vină și alte prostii. Ar trebui să dau o fugă la cei cu radio-ul să anunțe prin microfon. Apoi la pază. Sau mai întâi la pază. Sau mai întâi să pun planton mama-prietenă ce căuta și ea de zor, la ieșirea dinspre cocobane.

Doamne, câte îți pot trece prin cap în maxim 1 minut.

Z era, bineînțeles, în vârful unui cocoban. Se rățoia la o altă fetiță și-i explica de zor ceva. Și de cum m-a văzut, „Mami, Sala vea în picioale pe cocoban!”

Ce ți-e și cu senzațiile astea tari…

D.