Unde mi-e copilul?

Zău. Azi am pățit-o și eu. Am pierdut-o pe z. Sentiment nou.

Ne pregăteam de plecare din Weekend azi, a spus „pa-pa” apei, copiilor, însă vroia la „cocoban”. I-am spus că trecem puțin și pe la topogan, doar să-ndes toate cele în geantă. În clipa în care m-am întors cu spatele, a tulit-o și-a dispărut. Și ia-o pe z de unde nu e.

Și … urmarea o știți. Începe panica. Puțin câte puțin, pas cu pas. Cauți copilul cu privirea peste tot, e zgomot, degeaba strigi, nu te-aude. Și și dacă te-aude, nu e neapărat să-ți răspundă, e prea ocupat cu cocobanu`.  Sau poate e prea ocupat să se zbată în brațele cuiva ce l-a vânat și-a fugit cu el. Da, inevitabil, te gândești și la asta.

Apoi îți aduci aminte de o imagine văzută cândva, a unei mame disperate care și-a pierdut copilul. Și-ți dai seama că ești exact acolo. În mijlocul aceleiași disperări.

Ok, sunt disperată. Și ce fac cu asta? Nimic. Îmi caut în continuare copilul, fug spre alee, poate a luat-o încolo, mobilizez o mămică, caută și ea.

Mă simt neputincioasă. Alt sentiment. Vine și mă cuprinde și vina. Cum îi explic eu lui că am pierdut-o? Ce scuză am? Dar, poate, dacă ar fi și el aici, am găsi-o mai repede. Poate toată zbaterea mea nu e suficientă. Încerc apoi să mă autocalmez, să mă gândesc ce naiba fac mai departe, n-am timp de sentimente de vină și alte prostii. Ar trebui să dau o fugă la cei cu radio-ul să anunțe prin microfon. Apoi la pază. Sau mai întâi la pază. Sau mai întâi să pun planton mama-prietenă ce căuta și ea de zor, la ieșirea dinspre cocobane.

Doamne, câte îți pot trece prin cap în maxim 1 minut.

Z era, bineînțeles, în vârful unui cocoban. Se rățoia la o altă fetiță și-i explica de zor ceva. Și de cum m-a văzut, „Mami, Sala vea în picioale pe cocoban!”

Ce ți-e și cu senzațiile astea tari…

D.

Confesiune

După o scurtă discuţie în contradictoriu sâmbătă la prânz, Ana s-a ambiţionat: e mare şi poate adormi şi fără ţiţi.

Şi se ţine de cuvânt – e mare.

Sunt mândră de ea – că nu se teme să fie mare.

Şi mi-e aşa de dor de ea când era încă mică. Dar asta e rostul lucrurilor: să crească din mic în mare.

Să creşti mare şi sănătoasă draga mamii!!

Ileana

Ba(n)calaureaților

Celor 19.

Celor care-au flirtat, zâmbit, fluturat gene, admirat posteriorul colegei, făcut glume pe seama lui, privit ostentativ, amenințat în barbă.

Celor cărora nu le vine-a crede că la un examen nu se citesc subiectele de către profesori, nu se dau indicații, nu se vorbește cu colegul, nu se face schimb de ciornă, nu se copiază.

Celor care ne-au înjurat azi și pe față, și printre dinți. (Da, dragilor, am auzit și acel „să-mi bag p… în voi!”)

Celor care ne-au urat și copiilor noștri să aibă parte de ce-au avut și ei parte azi. (Doamne dă!)

Celor care ne consideră responsabili pentru notele slabe ce vor să vină la Istorie.

Celor supărați, că din cauza noastră, și-au ratat Bac-ul.

Celor supărați, că din cauza noastră, nu au start bun în viață.

Celei ofensate că i-am zărit fițuicile sub foaia de examen.

Celui care, într-o ultimă zbatere de cocoș, a strigat din grupul de-afară în timp ce treceam cu colega pe lângă, „Încă mai sunteți pe-aici?”

Celor care se plâng că învățământul a ajuns unde-a ajuns, dar continuă să închidă ochii, să încurajeze continuarea obiceiului „săracii, haideți să-i lăsăm, ce se fac, nu știu nimic…”

Astăzi mă vedeți exact cum sunt. Sau sunt exact cum (vreți să) mă vedeți. Profesor supraveghetor la un Examen de Bacalaureat. În trecut era numit Examenul maturității.

Știu. Și eu trăiesc în România cea coruptă, ingrată, falsă, unde pilele, diplomele și notele contează.

Dar trăiesc și-n Țara bunului simț, a valorii de drept a fiecăruia dintre noi, a responsabilității și respectului față de sine însuși și față de celălalt.

Voi unde (alegeți să) trăiți?

D.

P.S.  Ne vedem și vineri.

Am citit si mi-a placut: “Despre libertate”

Caut spatiul acela senin si neingradit in care sa ma desfasor si sa pot lasa cuvintele sa curga in voie, vesele si galagioase ca un parau de munte.

Caut momentul acela de libertate spirituala si fizica in care sa ma simt precum pasarile cerului, planand usor, invingand gravitatia fara cel mai mic efort.

Caut drumul spre nori in speranta ca ma voi scalda intr-o atmosfera calda si confortabila. In suflet mi-a mijit speranta ca acolo libertatea are gust dulce.

As deschide gura si mi-as umezi buzele in anticiparea placerii ce va veni si as musca apoi cu pofta din primul nor senin care zboara liber acolo sus…

“Esti atat de dulce…” imi spune libertatea.

Si ma intreb atunci… Abia fac primii pasi timizi in drumul meu spre tine, libertate, abia invat sa zbor spre inalt, si tu imi spui déjà ca ti-am furat gustul?

Sursa: undeva pe internet :)

Spuse de Tatiana

de Rosnay.

Nu e o postare despre Michael Jackson. Însă îl priveam mai-nainte în clipul Earth Song.

Nu i-am înțeles fanii îndurerați niciodată, însă am stat deoparte și le-am respectat durerea. I-am ascultat piesele, periodic redescopăr „ceva” în spusele lui. Am iubit tot timpul Heal the World.

Azi, ceva între cântecul despre Pământ și o carte citită recent, s-a legat.

Se numea Sarah.

Am instituit la școală „Minutul de lectură”. Cine-a vrut, am oferit 5 minute la începutul orei, pentru o lectură rapidă, un fragment, din cartea preferată. Cărțile aduse au fost din cele mai diverse domenii. A fost ca o furtună. Culturală. Bineînțeles, m-am și șocat la vederea cărții Ice Age, de exemplu. Există și cărți scrise după filme, deci.

Anastasia a adus într-o zi cărticica asta, și-a citit puțin din ea. Mi-a stârnit pofta și i-am cerut-o împrumut.

Femeile scriu altfel. Descriu altfel simțirile. Nu știu de mi-au dat lacrimile vreodată, citind vreo carte. Asta a reușit. Acțiunea e simplă, e ceva din zilele noastre, drame mai mult sau mai puțin conjugale, prin care trecem toți. Cealaltă parte a cărții, cutremurătoare, e cea văzută prin ochii unei fetițe, prezentă la evenimentele de la Velodrome D`Hiver din 16-17 iulie 1942. O pagină din istoria Franței despre care nu știam. Nu mi-a schimbat părerea despre țara în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar, mi-a îmbogățit cunoștințele.

Mulțumesc, Anastasia!

D.

Luna pătrată

Știți că-mi plac poveștile. Și cele pe care le citesc, dar mai ales cele care vin să dea sens și poftă de-a trăi frumos.

Postam în martie, anul trecut, asta .

Am ascultat-o o vreme dorindu-mi s-o văd cândva și live, și-apoi am trimis dorința Universului, dacă poate, cândva, cumva, s-o împlinească. Și-am uitat-o.

Într-o zi de luni, în primăvara asta, le spuneam copiilor de la a VII-a de epitetul metaforic. Sintagmă nouă, urâtă… salvată în cele din urmă de partea mai frumoasă a predării literaturii, exemplele. „Vadim, (da, am/avut un elev cu numele ăsta, nici o legătură cu personajul politic!), găsești tu un epitet metaforic pentru unul din cuvintele lună, apă, cer?” „Ăăăă, Lună pătrată!” Zâmbesc și-l întreb dacă epitetul ăsta metaforic îi mai aduce aminte și de altceva. Vadim al nostru, mic artist fotograf și prieten cu chitara, îmi răspunde șugubăț, „Ăăăăă, da, e o tipă, Alina și nu-mai-știu-cum, care cântă o piesă cu titlul ăsta.”  De unde sare iepurele… Îi spun să aducă în vinerea ce vine chitara, poate punem de-o strofă a Alinei Manole pe cântec…

În după-amiaza următoarei zile, ies la un ceai cu fetele. Fetele sunt colegele cu care ne propunem să ieșim, să ne destindem la o poveste, care să nu aibă legătură cu școala, dar inevitabil, tot despre școală turuim. Îi spun Oanei de Vadim și de exemplul lui și vine cu o veste uluitoare: vineri, la Teatru 74, vine Alina Manole!!!!! Incredibil. Nu se poate. Universul iar a lucrat, tăcut, pentru mine. Iar mi-a făcut-o pe la spate. De-abia aștept să-i spun lui Vadim. Vine ora de vineri, fac reclama, și văd că-i face și lui plăcere ideea de-a merge împreună cu diriga Oana, și cine mai vrea, s-o ascultăm pe Alina.

Seara de vineri a venit. Cu nerăbdare și zile, ore și clipe umplute cu altele, dar a venit.  A fost sublim. Are Alina o voce de-ți aruncă sufletul dincolo de lume, în timp ce cuvintele te aduc înapoi, te prind de aripi și dansează cu tine. Se apropia ziua cuiva drag. Când a venit la final și ne-a îmbrățișat pe fiecare, i-am mai cerut o îmbrățișare. :) Am luat apoi un CD și i-am spus că am o prietenă dragă cu care vreau să-l împart, să scrie ceva pentru noi două.

Apel pentru Cealaltă-dintre-noi-două și pentru Celelalte-două! Haideți, într-o zi, să lăsăm muzica să curgă și Alina să ne înnebunească cu „hai să facem stele pătrate… hai să facem stele pătrate…

D.

Bocceaua cu clipe

Dragelor, se pare că revenim încet.
Mi-era dor. Și de un timp, vreau să vă împărtășesc ceva.
Vorbeam eu mai demult, de rucsacul pe care-l cărăm noi în spate. Pe care uneori îl mai dăm jos, mai scoatem din el, mai ușurăm povara. Nu despre el e vorba.
E celălalt rucsac pe care vreau să-l port. E bocceaua clipelor frumoase. Uneori se adună multe. Aș putea fugi să iau aparatul și să le prind. Dar știu că n-aș prinde tot și risc, până fug după aparat, clipele să dispară. Așa că stau și le savurez.
O clipă în iarbă, cu sora sufletului meu. O clipă în brațe dragi. Un râset de copil, un glăscior ce începe la prima rază a dimineții „O lume minunată, în cale veți găsi…”, și dă-i, și cântă… Clătite cu dulceață de afine și prune, la țară, făcute de prietena dragă pe la care trec în fugă, mâncate pe prispă în timp ce ploaia-și toarce cântecul. Curcubeul care ne întâmpină când ajungem la Iubirea-în-stare-pură, la bunici, și-o aducem acasă. Clipe. Prețioase.
Și-atunci cred că am puteri miraculoase. Și mă rog la Ceea ce e dincolo de noi. „Dacă există un loc unde se păstrează clipele pentru care nu există cuvinte a le descrie, atunci vreau si clipa asta, păstrată acolo!” Nu știu dacă pentru mine. Sau pentru voi. Eu le-am trăit deja. Am fost acolo și atunci.  Sunt sigură că și voi.
Dar din dorința noastră de a controla tot, de ce să alegem să ducem un rucsac, și nu o boccea?
D.

pedeapsa

sint:suparata,trista,dezamagita(de gestul meu),depasita ,etc…

azi l-am pedepsit pe R-nu are voie sa mearga la  antrenamente.e foarte trist,plinge.la fel si sufletul meu.ma enerveaza ca nu am gasit alta solutie,ba imi spun ca trebuie sa constietizeze greselile,ba imi spun ca am exagerat,ba ma consolez ca eu sint parintele si are nevoie de educatie,ba ca irosesc momentele in care putem fi i mpreuna(el plinge in camera lui,eu in cealalta camera ma macin),etc…se tin undeva cursuri de “cum sa fii parinte bun?”ma inscriu..

Paste Fericit

Dragelor,

va doresc  un Paste linistit,alaturi de cei dragi

Hristos a inviat.

LA MULTI ANi

Draga noastra Carmen!!!!

cu toate ca nu ne-a iesit cum am vrut,sa stii ca ne-am gindit la tine si iti doresc cu intirziere un maaaareeee LA MULTI ANI, si un cadou pe care ti-l doresti tu.te imbratisez virtual,(ce bine ar fi sa si simti.)

 sanatate puiutului  tau